Isi aminti ca nu spusese nimanui de escapadele sale in preajma acelei case. Era, intr-un fel, fericita sa aiba un secret doar al ei. Nu putea sa uite ziua in care uriasul o descoperise. In vreme ce ea spiona printre ochiurile de gard salbaticite, batranul se intorcea dinspre camp. O vazu cum se straduia sa isi fereasca trupul firav de maracinis, cum isi zgaia gatul inalt ca sa priveasca dincolo. O atinse usor pe un umar, spunandu-i cu un glas domol:

- Fetito, ce ai pierdut la mine in ograda?

Ilona incremeni in prima secunda, dar apoi se intoarse brusc zgariindu-si tampla si obrazul in spinii salcamului. Slobozi, drept raspuns, un tipat scurt ca de pescarus si lesina de spaima.

Cand se dezmetici, se vazu intr-o incapere straina, o camera cu peretii inalti ca ai conacelor. Isi roti privirea neindraznind sa se miste. Parca facuse un salt in timp, in alt secol. Narile ii detectara un parfum placut, nou pentru ea. In cadrul usii aparu uriasul. Tinea in palmele sale mari o ceasca de ceai, pe o farfurioara. Ii zambi vazand-o crispata si speriata.

- Te-ai speriat si te-ai ranit, te-am oblojit un pic, atat cat m-am priceput. Ilona isi atinse obrazul si simti bandajul. Il privi iarasi pe ciudatul om ce avea o voce atat de calma si blanda, in contradictie cu statura lui de Goliath.

- Hai, bea ceaiul asta, iti vei reveni. Ochii lui mari, negri, adanci se pierdeau pe sub niste sprancene groase. Barba parea neingrijita de ani, insa era de vina doar parul lui usor ondulat, lasat sa creasca in nestire. Semana mai curand cu un calugar decat cu un zmeu. Ilona ii hiperbolizase infatisarea datorita staturii si misterului creat si de povestile satului.  Lua cu manutele ei mici si albe farfurioara din mainile lui. Cu grija si teama sa nu il atinga, inca ii inspira o teama neinteleasa…

Mana aceea mare, odata ce ii intinse ceaiul, o mangaie pe crestet, bland. De sub mustatile dese, Ilona ghici un inceput de zambet. O lasa singura in incapere, banuind ca inca o intimida prezenta sa. Isi bau cuminte ceaiul, apoi se ridica de pe canapeaua ce ii parea o barca uriasa si cauta iesirea. Il gasi pe batran pe prag, pe acelasi scaunas unde il vazuse zile la rand, in panda ei. O privi calm si ii spuse:

- Du-te fara grija, cainele e legat. Sa vii intr-o zi sa iti fac portretul, cand vrei tu. Ii arata cu o miscare a barbiei unde e poarta.

- Du-te, bunicul te-o fi cautand deja…

Ilona balbai un ” va multumesc” in timp ce se indeparta de casa, apoi fugi cat o tinura picioarele spre sat.

Intamplarea ii facu pe cei doi, batran si copila, cei mai ciudati prieteni. Ilona veni pentru portretul care necesita mai multe vizite. O atragea enorm atmosfera acelei case, dar mai ales culorile amestecate de pe paleta batranului. Invata de la el cum sa prepare ceaiul, o adevarata arta, un adevarat ritual. Ilona venea, de regula, dimineata dupa ce plecau bunicii cu treburi pe camp. Gonea cu nerabdare pana la casa prietenului ei, Enea. Prima oara cand auzise cum il cheama, crezu ca e numele de familie… Dar batranul ii povesti ca a capatat numele din pricina somnolentei din pruncie. Dormea, manca si crestea… Si ca o ironie a sortii, in a doua parte a vietii sale, suferea de insomnie. Nu isi vorbeau mult, insa Enea se inviorase de cand prezenta fetei ii colora zilele si ii lumina picturile, pana atunci terne, ciudate, fara forme umane pentru semenii sai. Picta cat avea lumina buna, cum o zarea pe Ilona intrand pe poarta, i se luminau privirile si ii spunea doar;

- Vezi ca ar fi timpul sa ne bem ceaiul… Sa ai grija, sa nu te frigi.

Veni ziua cand Enea ii promise ca ii va arata tabloul facut ei.  Fata se grabi emotionata si imbujorata spre locul devenit deja de basm pentru ea. La cativa metri de poarta se opri mirata, apoi tot mai nedumerita. Din curtea batranului iesira doi oameni care carau o targa, caznindu-se sa mearga cat mai drept. Pe targa parea sa fie un trup greu. Ilona il recunoscu pe Enea. Parea inconstient. Fata isi puse mana la gura incercand sa nu tipe.  Il urcara in dubita cu cruce rosie si plecara cu sirena vuind. Ilonei ii paru ca e prima data cand aude sunetul mortii.

Nu stiu nimeni sa ii spuna ce i s-a intamplat prietenului ei. La sfarsitul vacantei pleca de tot de la tara, cu o teama nemarturisita in suflet. Viata o impinse departe de povestea cu uriasul ei prieten.

- va urma-

P.S. A treia parte va fi si ultima a acestei povesti…

Privi in zare, spre deal. Acolo sus era casa lui. Casa batranului si ciudatului ei prieten. Stranse usor pleoapele de parca invadase dintr-odata prea multa lumina. Inca o mai chinuia impulsul de a pleca spre el.

Cand l-a intalnit prima data, Ilona era doar o copila, curioasa si galagioasa. Stia casa si curtea aceea impunatoare, o fascinau si micile povesti iscate in sat pe seama misteriosului ce locuia acolo. Multi spuneau ca e un ciudat, un om retras care nu isi facuse nici un prieten in comunitatea lor, de cand se mutase acolo. Curtea era strajuita salbatic de niste salcami desi si inalti, care prin tepii lor amenintatori tineau la o parte toate privirile iscoditoare. Dincolo de acel ciudat gard abia se zarea acoperisul inalt al unei case imbracate pana sus in iedera. Din cand in cand se auzea latratul ragusit al unui caine ce parea foarte batran. Ea, o copila excesiv de curioasa, ar fi cercetat mai in amanunt locul, insa povestirile batranilor o cam infricosau, facand-o sa renunte ori de cate ori se apropia nepermis de mult. Oamenii ziceau ca e un artist, un pictor venit de la oras, retras in urbea lor pentru a se pune pe picioare. Lumea zicea ca e bolnav, sau ca e nebun, ca nu a vorbit cu nimeni vreodata din sat. Ilona se hotari sa afle adevarul. Trebuia sa ii afle povestea…

Intr-o dimineata se furisa pe deal pana aproape de gardul acela ce parea viu. Salcamii o amenintau sa ii sfasie hainele daca indraznea sa se apropie mai tare, insa Ilona venise pregatita cu clestele de curat copacii al tatalui ei. Isi facu astfel loc cat sa poata privi dincolo… Inima ii batea cu putere, desi se temea; totusi ceva o facea sa nu renunte. Cerceta repede curtea si vazu ca balariile erau prezente si dincolo de gard. Stramba din nas,  strainul nu parea un bun gospodar. Isi spuse ca asa o curte de mare si frumoasa putea fi transformata intr-un mic rai daca era ingrijita. Se uita dupa cainele ce ar fi trebuit sa ii fi semnalat deja prezenta. Nu il vazu. In schimb, de dupa usa impunatoare de stejar masiv isi facu aparitia misteriosul domn. Ilona tresari speriata. Un munte de om, de aproape doi metri, cu o statura impresionanta se infiinta in pragul casei. Nu stia ce varsta sa ii dea, barba si parul valvoi, mai mult negru decat carunt ii ascundeau trasaturile fetei. Ilona il studia cu ochii mariti de teama. Parea un urias. Imediat o duse gandul la povestea ” Frumoasa si bestia” .

Incerca sa se traga putin inapoi sa nu fie vazuta, dar miscarea o duse inspre niste nebanuiti spini care ii intrara in carnea frageda, facand-o sa icneasca. Batranul isi ridica privirea spre gard. Vazu zbaterea ciudata a unei fiinte si tuna: ” Cine-i acolo? “

Ilona incremeni dar se zbatu pana reusi sa se smulga din capcana spinoasa, cu bratul sfasiat si insangerat. Cum se vazu eliberata fugi nebuneste inapoi spre sat, gafaind de spaima. Nu povesti nimanui ce se petrecu acolo. Oblojindu-si rana acasa, se gandi ca nu va putea sa renunte la planul ei. Batranul se apropiase de locul unde patrunse privirea intrusa, dar nu vazu pe nimeni. Descoperi o bucata de panza ce se rupse din rochia Ilonei cand se chinuise sa se elibereze. O lua intre degete si o mirosi. Uriasul zambi molcom si pleca spre casa.

Urmatoare data cand fata ajunse acolo o gasi echipata cu salopeta tatalui, tocmai pentru a se proteja de lupta inegala cu gardul. Isi puse un fes pana pe ochi si isi baga iar nasul printre crengi. Batranul era in curte, rasturnat intr-un balansoar vechi, cainele  statea la picioarele lui. Pe langa peretii casei sedeau aliniate desene. De la acea distanta Ilona nu distingea ce reprezentau, insa nu pareau deloc picturile pe care se astepta sa le vada. Imaginile pareau de pe alta lume, linii si forme pe care nu le mai intalnise in nici o alta pictura. Predomina culoarea albastra in mai toate. Ar fi vrut sa le vada mai de aproape insa stia ca risca sa fie vazuta. Nu stia cat de periculos putea fi strainul. Iar cainele acela urias parea destul de amenintator. Asa isi petrecu fata intreaga vacanta de vara, intre panda aceasta asidua si jocurile copilariei.

Viata insa o indeparta pentru multi ani de satul bunicilor. Pleca in strainatate cu parintii, termina studiile tot acolo, se marita, facu o fetita, divorta si apoi reveni in tara, totul in decursul unor ani lungi si grei. Uitase de intamplare pana la inmormantarea bunicului, dar odata cu varsta ii disparuse indrazneala copilariei. Intreba, intr-o doara, pe cativa sateni despre batran. Inca mai traia, la fel de izolat si la fel de misterios.

- va urma-

Si in linistea asta impusa, pasii mei incearca sa calce drept, cuminti. Cred ca trebuia sa fac acest exercitiu mai de multisor, cand pasii mei aveau mai multa sprinteneala si nu se temeau de ghidusii, de carari nebatute. Ar fi avut azi ce-mi povesti. Azi insa, pasii mei au capatat o cadenta ce nu ” zgarie” urechea atenta a auditoriului.

Totusi iarna continua sa imi faca feste. Probabil atat de enervanta ii paream cu cadenta mea studiata, incat mi-a dat de ceva vreme surpriza mersului de pinguin. Si nu doar mie! Intr-una din zilele trecute am izbucnit in ras vazand ca toti trecatorii pareau dirijati de acelasi papusar poznas. Si fiindca ma incapatanam sa raman batoasa pe picioare, hop, o palma de gheata se iveste de sub zapada pufoasa si amagitoare, obligandu-ma sa dau din maini ca un pasaroi urias.

Nu, nu am cazut. Dar am stiut sigur ca pot fi lejer oricat de caraghioasa vreau si ma pot imbujora copilareste fara sa dau ” socoteala” privirilor de pe tocuri inalte si blanuri pretioase. Pentru ca da, posesoarele privirilor cu spranceana ridicata asta fac. Pufnesc scurt ca niste spray-uri si se indeparteaza cu tot cu superioritatea lor de pasitorii de rand, urcandu-se in masini ce vor improsca trecatorii de pe trotuarele ingustate de mormanele menite sa ” degajeze circulatia pe artere”.

Ce daca ma balabanesc incercand sa imi tin echilibrul in marea alb-murdara a zapezilor orasului? Sunt pasii mei, copilaresti si caraghiosi…

Asa ca ii las sa isi faca numarul cum simt ei… Cine stie unde ma vor purta, ce povesti imi pot aduce? Dar ce e mai bun ca o poveste spusa acasa la Mosu?

Tolba de povesti acum mi-e goala. Trebuie sa marturisesc, am trecut in pasi usori pe la usile domniilor voastre si v-am lasat agatat de grinda cate un zambet si o urma pe zapada.

Sa va gasesc sanatosi.

Suflete fără pereche?

Dorul ţi l-ai plâns în van

Zi de zi, an după an…

Dorul cin’ să ţi-l asculte?

Lumea geme-n doruri multe…

Stinge-ţi glasul tânguit.

Cui mai arde de iubit,

De oftat şi de visat?

Lumea geme de păcat…

Nu ne mai ajunge cerul,

Schilodit ni-i adevărul.

Stoarcem mila ca pe-o bubă,

Sau urcăm site-uri in dubă!

Jale mi-i de ţărişoară,

Parc-ar trage-ncet să moară…

Imi e jale de copii

Au poveri, nu bucurii.

Plâng bătrânii, stâlpi de vreme,

Au curajul de-a se teme

De furia-ntunecată

Din văzduhuri aruncată.

Şi se-nchină obidiţi,

Trimiţând rugi către sfinţi.

Jale mi-i că tot uităm

Ca-ntre fraţi să ne-ajutăm,

Jale mi-i şi mi-i în van,

Zi de zi, an după an…

Filed under: Poezie Tagged: batrani, doina, frati, jale, lacrima, obida, viscol, vreme ]]> http://dordedoi.wordpress.com/2012/02/14/doina-viscolita/feed/ 5 dordedoi http://dordedoi.wordpress.com/2012/02/07/povestea-unui-om-simplu/ http://dordedoi.wordpress.com/2012/02/07/povestea-unui-om-simplu/#comments Tue, 07 Feb 2012 09:41:25 +0000 Irina http://dordedoi.wordpress.com/?p=1088 ]]> Privindu-l din spate cum paseste, nu ar fi stiut nimeni cati ani sa ii dea. Mersul greoi, usor aplecat de spinare, parul nins, te-ar fi dus cu gandul la un batranel garbovit de timp. Insa vazut din fata, ochii omului tradau un barbat in puterea varstei. Viata il ingenunchease inainte de vreme. Avea o casa plina de copii, o gospodarie pe care se chinuia sa o tina inca vie, alaturi de femeia lui, o femeie harnica si cuminte, dar la fel de incercata de greutati ca si barbatul ei.

Zi de zi, barbatul pleca de acasa cand puterea noptii inca salasluia peste satucul lor. Copiii trebuiau hraniti si trimisi sa invete, iar pentru asta tatal lor robotea din greu pe la usile boierilor din sat sau din imprejurimi. Facea, fara sa cracneasca, orice munci i-ar fi fost date. De multe ori ii venea sa urle, sa se revolte, sa lase dracului tot si sa fuga unde vedea cu ochii. Insa gandul la casa de copii frumosi ce il astepta seara de seara cu desaga plina, il ajuta sa stranga din dinti si sa indure.

Drumul de intors acasa il facea printr-o padurice deasa si uscata ca sa ajunga mai repede in batatura sa. Semi-intunericul si smarcurile il mai impotmoleau in drumul sau, facandu-l de multe ori sa creada ca s-a ratacit, insa micile luminitile ale satului ce se zareau in vale ii erau bun ghid. Omul nostru nu se temea de nimic. De gura nevestii, femeie evlavioasa si cu frica de Dumnezeu, mai mormaia seara cate o ruga, in care nu credea nici pe jumatate. Insa nu-I simtea prezenta, ocrotirea si ajutorul.

El stia una si buna: daca nu se scoala in fiece dimineata sa mearga la lucru, celelalte suflete din casuta lui ar fi fost condamnate la foame si frig. Il mai boscorodea femeia spunandu-i sa se mai roage de sanatate, de spor, insa omul nostru nu credea ca va fi mai sanatos ca odinioara. Il vindecau seara rasetele si chiotele fericite si nevinovate ale pruncilor sai care ii sareau in brate sau in carca, de cum pasea pe pragul casei. Ii rasturnau desaga si se bucurau de orice le-ar fi adus tatal lor. Femeia isi sumetea sortul si isi sufleca manecile sa duca merindele la loc sigur, impartind prima pita intre copiii ce asteptau ca niste vrabiute flamande si gurese. Ofta privindu-si barbatul care ii lua mainile si i le saruta cu drag: ” Sarut-mana, fata mea… Te-au necajit? ” intreband despre odrasle. Femeia ii lua haina, dadea din mana a lehamite si-l indemna spre coltul unde, pe o masa, il astepta blidul de mancare calda. Ii zambea recunoscator femeii si se aseza tacut la masa… Asa se scurgeau cele mai multe din serile lor.

Saraci, dar fericiti…

Intr-una din zile, pe un frig cumplit, barbatul termina de lucru mai devreme si se gandi ca va ajunge de cu ziua acasa. Boierul la care muncise ii  gealuise cu darnicie cateva oase de la porcul taiat la conac, ii puse si cateva bucati de slanina, niste cepe, malai si cativa banuti. Asa simbrie pentru o zi de munca nu mai primise de mult. Il dureau toate oasele, desaga era destul de incarcata, viscolul ii taia fata, mainile il usturau de frig… Insa omul se invrednici sa razbata prin zapada si padurice inainte de caderea intunericului. Nu mai avea mult pana la marginea padurii cand auzi un urlet, apoi inca unul… Incremeni pe loc, ciulindu-si urechile. ” Sa fie lupi?” gandi omul. Nu, era o haita de caini care alerga haotic printre maracinisuri; adulmecasera mirosul de om si, probabil, de mancare din desaga sa. Masura cu ochii distanta: sa fuga, ca sa ajunga in sat inainte sa le cada prada cainilor, nu avea vreme. Zapada ii ingreuna miscarile, povara din spate si oboseala ii chinuiau muschii. Astepta linistit.

Cainii se apropiara pana cand omul putu sa le vada coltii ascutiti si ochii de fiare infometate. Maraiau incet, amenintator, cu bale la colturile gurilor pregatite sa atace. Desi erau doar niste cotarle alungate de gospodarii altor sate, in haita puteau deveni un pericol. Se gandi scurt omul nostru sa le dea ceva de mancare din desaga, insa stia ca nu ar fi reusit decat sa ii vada napustindu-se asupra bucatilor, dupa care l-ar fi atacat pe el. Isi aduna puterile si curajul si incepu sa strige la ei, incercand sa ii intimideze, sa ii alunge. Insa jigodiile se pusera mai abitir pe latrat si aratat coltii, apropiindu-se amenintator de tare de el. I se parea absurd sa moara asa, sfasiat de caini pentru o bucata de os si ceva slana. S-ar fi rugat la o forta divina daca ar fi crezut ca s-ar putea petrece vreo minune. Inainte sa isi termine gandul, o alta haita de caini se apropie de ei, dinspre sat. Omul gandi ca pana acolo i-a fost. Potaile erau flamande si impreuna formau o forta in fata careia desteptaciunea, bunul simt, harnicia si cumsecadenia lui de om nu aveau cum sa il scoata viu si intreg. Dar a doua haita venita se napusti asupra celei dintai, facand o larma de nedescris. Omul nostru cantari repede treaba si se indeparta cat putu mai repede de batalia fiarelor. Primii caini fura goniti, ceilalti se imprastiara… Din cel de-al doilea grup se desprinse un caine care se tinu de urma barbatului. Omul il privi usor mirat, dar recunoscator. De n-ar fi fost ei, poate… Cainele ii urma pasul, dandu-i de inteles ca il va urma pana acasa.

Ajuns in batatura, omul se uita in spatele sau: cainele il urmase si acum se gudura bucuros. Il salvase, intr-un fel. Aparitia lui si a tovarasilor lui ii lasase timp sa ajunga teafar acasa. ” Sa il iau la mine, sa mi-l pun de paza? Alta gura de hranit? Ce-o sa-mi zica femeia? Dar daca mi-i musca p-aia mici? E o javra straina…” Cainele isi invartea coada si se gudura la picioarele lui. Omul ofta si se invoi in tacere: ” fie, o sa incercam, sa vedem daca te lipesti de casa noastra” .

Deschise desaga si alese o bucata de os, mai mica sa i-o dea, cu recunostinta, cainelui ce se dorea a se lipi in ograda lui. Cainele se apropie, mirosi bucata, il privi pe om cu ochi blanzi. Insa, deodata, animalul facu o miscare ce il surprinse pe om nepregatit. Il musca de mana, apoi baga botul in desaga si apuca din ea osul cel mare si o bucata de slana, dupa care o zbughi spre poarta. Omul isi reprima un urlet de durere, mana ii sangera. Se uita inca naucit dupa caine. Injura cu obida, lacrimi amare i se incurcau sub gene…

Cazu in genunchi si batu cu pumnul ranit in pamant:

” Doamne, daca ai putere si esti acolo, tine-mi copiii sanatosi. Si iti mai cer ceva! Pazeste-ma Tu de prieteni, ca de dusmani ma pazesc singur! “

Intra in casa necajit, femeia ii curata rana, copiii tacura speriati de povestea tatalui. Seara il prinse flamand, era prea amarat sa poata imbuca ceva. Inainte sa adoarma isi stranse femeia duios  in brate, mangaie cu privirea capetele pruncilor stiind ca a gresit avand incredere intr-o jivina. Mana dureroasa ii va aminti o vreme asta.

A doua zi pleca de acasa inarmat cu o bata noduroasa de salcam. Era hotarat sa crape teasta oricui avea sa ii mai iasa in cale si sa il lase fara hrana pentru cei dragi.

*

Morala:

O stie fiecare dintre noi. Sa nu musti mana celui ce te hraneste; intr-o zi mana aceea va lovi.

Imi las fiinta sa imi alunece pe tobogane de simtire, inchid ochii si strang pumnii… Cred ca daca nu as sti cum m-ar privi oamenii pe strada, as tipa de fericire ca un copil!…

Dar sunt indragostita! Definitiv si iremediabil!

Cred ca m-a atras cu aparenta sfiosenie pe care o avea cand a venit. M-a lasat sa vorbesc mai mult eu… Daca nu as fi fost atenta, as fi crezut ca are o atitudine usor severa, o raceala calculata. Insa, nu. Era doar stinghereala…

Dar trebuie sa va impartasesc nebunia ce o impartim! Atingerile lui sunt adevarate provocari pentru porii pielii mele, infiorandu-i. Ii place sa imi sopteasca, trasandu-mi fiori reci pe sira spinarii, fortandu-ma sa ma cabrez ca o felina mangaiata de catre dresor. Intr-o seara mi-a cuprins umerii tandru; mi-a zarit lacrimi in coltul ochiului, insa nu a pus intrebari. M-a tinut asa pana mi s-a uscat jgeabul lacrimilor ivite in umbra unei amintiri. Mi l-a sarutat repezit, apoi m-a muscat usurel de dupa ceafa promitandu-mi…

Imi face nenumarate surprize dimineata, cand ma gaseste zgribulita si somnoroasa la cafea… Ma cearta pentru tigara, apoi ma zoreste sa nu intarzii… Cand termin programul ma ia pe sus, fara sa ii pese ca sunt un pic obosita. Si ma sileste sa imi schimb traseul zilnic, rupandu-ma de rutina. Ma duce in parc desi m-as lipi instantaneu de orice banca as incerca sa ma asez. Nu e romantic pe cat mi-as fi dorit, nu e atat de vorbaret precum sunt eu, nu e priceput sa puna lucrurile in ordine. Uneori ma supara pret de clipe bune burzuluindu-se din te miri ce. Dar si atunci il iubesc.

Il iubesc?… Cred ca l-am iubit dintotdeauna, doar a trebuit sa imi amintesc asta, sa il redescopar in mine.

Azi a fost nebunatic, salbatic aproape… Am vrut sa fug de el, nestiind daca e o joaca sau o toana a lui. Insa m-a ajuns din urma si m-a sarutat atat de profund incat buzele si obrajii mi-au luat foc.

Iubitul meu e cel mai capricios din toti iubitii posibili. Stiu ca ne vom desparti curand, relatia ne-o consumam  intens si total. Si ne traim clipa…

M-am indragostit de parca as face-o prima data. Iubitul meu, acest controversat anotimp inghetat… Nici macar nu sufar cand musca cu dintii sai de ger atatea alte fiinte ce il iubesc sau il urasc cu aceeasi putere. Se intoarce credincios la mine, an de an, amintindu-mi de prima mea mare dragoste, Iarna.

Suntem doi ciudati, eu si el, cu iubirea noastra neconventionala, dar ne iubim cu tot cu capricii si toane de 41 de ani…

Sa aveti o iarna frumoasa…

Imi place.

Dar, ceva nu se mai leaga, ceva nu mai merge, ceva scartaie al naibii de urat in urechea asta interna care ma percuteaza cand mi-e lumea mai draga. Si o sa ma opresc. Un timp. Nu m-a suparat nimeni, nu am patit nimic, dar am cam obosit sa imi ascund aici, dupa cuvinte, sufletul. Sa ii dau hrana virtuala. Stiti cum ma simt? De parca as fi insetata rau de tot, ca intr-un desert, si as tot scoate din buzunar o poza cu o fantana ca sa-mi astampar setea. Nu-i asa ca risc sa ma deshidratez fiindca am pornit in desert fara provizii, cu multa naivitate si speranta in desaga? Si sa aiurez? Ori eu vreau sa beau apa adevarata cand mi-e sete. Sau vin!

M-au placut multi pentru felul meu de a scrie, altii m-au blamat. Dar am reusit sa simt cum am atins suflete cu sensibilitatea transmisa prin cuvintele-mi. Nu am vorbe de multumire indeajuns de bune pentru voi. Daca am fi fost in secolul XIX v-as fi facut o reverenta. Suntem la distanta mare de acel secol, asa ca va fac o reverenta din suflet, specifica Soniei.

*

Acum, ca sa nu imi ” ies” din traditia deja formata de-a lungul articolelor de pe blogul meu, o sa las cateva randuri ” Zburatorului” fantomatic pentru care am scris de multe ori aici.

Mai aveam un pic si incepeam sa cred ca te pot inventa, ca poeziile sau povestile se transforma in ireale incantatii care sa te aduca cu ochii aici. Nu o data mi-am lasat imaginatia sa zburde, fara sa aiba oprelistile impuse de regulile scortoase dupa care se guverneaza lumea noastra de azi.  Nu o data mi-am imaginat ca diminetile alaturi de tine ar putea sa rasara direct din soare. La un eventual campionat de vise as fi un concurent tare greu de invins…

Cineva, un om extrem de inteligent si fascinant, imi spunea ca eu traiesc intr-o realitate naiva, a mea. Avea dreptate. Ma simt cum alunec si nu am de ce sa ma prind. Trebuie sa las visele in lumea lor. Lumea reala e cea in care diminetile nu rasar direct din soare, e lumea in care tabloul inchipuit cu tine e un fragil suport pentru povesti virtuale. Tu, zburatorule, poate ca existi, poate ca nu, insa  nu mai pot continua asa. Dorul de doi se duce in suflet, nu pe pagini de internet.

Mi-am cumparat un caiet din ala mare, gen-studentesc, si pixuri, si ma pun pe scris, pe foaie. Nu tie iti scriu, muz-himeric. Pe tine, daca te aflu in viata reala, o sa te fac poezia mea vorbitoare, povestea mea vie. Ma voi stradui sa mai sper intr-o iubire asa cum nu am avut, intr-o recunoastere de o unicitate aparte… Sa ne traim unul prin celalalt.

Bineinteles ca ma astept sa nici nu se intample. Bunica mea imi spunea multe chestii batranesti cu esenta si atat de cutremurator-adevarate. Una din ele era ca omul nu le poate avea in viata pe toate, dar mai cu seama pe alea de le doreste mai abitir. Si sa nu fie zi in care sa nu multumesc cerului pentru ce imi aduce zilnic bucurii. Mici, dar reale. Sa fiu recunoscatoare. O vreme mi-am spus ca merit mai mult, ca nu e drept sa duc cu mine lucruri de trait si simtit in doi, ca povara apasa si ca e tot mai grea. Si-am strans suferinte aiurea…

Si te-am dorit.

Cu ardoarea cu care mi-as fi dorit o cana de apa rece in locul fotografiei cu fantana. Dar muzul meu e doar o Fata Morgana.

Zburatorule, esti liber sa tulburi imaginatia oricui altcuiva, dar nu mie. Am nevoie sa simt. Trebuie sa scap de senzatia asta de amaraciune ce tinde sa devina permanenta. Vreau sa port in pasii mei nerabdarea clipei ce urmeaza a fi jertfita trairii.  Si o sa astept sa mi te intampli. Si sa te beau. Dar visele trebuie sa se incheie aici.

*

Va las cu bine pe toti,

Sonia-Irina

Bun, si eu ce fac? Ce sa va scriu? Asa ca m-am gandit sa va scriu macar la ce NU ma pricep sau ce NU stiu sa fac…

NU ma pricep sa fac saramura pentru peste ( si imi place pestele de mor! ). Am incercat odata: dezastru total.

NU stiu sa merg cu bicicleta. De la o cazatura urata in copilarie am evitat-o cu succes (bicicleta).

NU ma pricep sa desenez. Picasso ar fi, poate, singurul care ar intelege vreo iota din ce iese in urma desenelor mele ( asta desi amandoi copiii mei sunt extrem de talentati la desen).

NU stiu sa conduc ( masina), desi imi place grozav de mult sa merg cu masina ( sunt un copilot bun, spun unii).

NU ma pricep la astrologie. Deloc! Horoscoapele si predictiile lor imi starnesc cel mai sanatos ras pe care il posed.

NU stiu limba engleza, dar o inteleg destul de mult. Asta e rezultatul cedarii in fata dorintei copiilor, cand erau foarte micuti, de a lasa televizorul ” pe desene “. Astfel catelul Courage a devenit  unul din personajele favorite la noi acasa.

NU ma pricep sa dansez samba, rumba, mambo, lambada etc… But, i love rock, ok??

NU stiu sa ma supar pe oameni cu adevarat ( desi ar cam trebui sa pot). Cred ca e vorba de o incapacitate, handicap-ceva.

NU ma pricep la politica. No comment.

NU stiu sa fac din oameni amintiri si atat. Devin parti din mine si ma dor, uneori…

NU ma pricep sa creez impresii.

Nu ma pricep la multe si realizez ca nici nu o sa reusesc sa ma mai pricep la foarte multe de acum inainte.

Poate ca voi invata candva sa merg si cu bicicleta, poate ca se va gasi odata un bucatar priceput care sa ma invete secretul saramurii de peste, poate voi prinde macar cativa pasi de samba, rumba… Poate voi invata si limba engleza vreodata, scolareste, poate voi invata sa conduc o masina, poate ca voi gasi suficienta rabdare in mine sa ascult pe cineva priceput in ale politicii, poate ca voi crea locuri noi la capitolul amintiri in sufletul meu… Poate.

Dar ce stiu si ma pricep al naibii de bine e…  sa iubesc! Din toata inima, cu toata fiinta…

Si fiindca nu vreau sa devina o pagina interminabila unde as insira tot ce iubesc eu, fiindca stiu sigur ca as scrie fara sa ma opresc pana maine dimineata, voi scrie doar atat:

IUBESC VIATA.

Si va iubesc pe voi. Atat cat ma pricep eu…

Dar vreau sa stii ca te-am iubit sincer in fiecare secunda. Chiar si atunci cand ma trezeam si nu aveam chef de nimic. Nu stiu de unde gaseam mereu putere sa iti zambesc, dar zambetul nu mi-a fost niciodata fals. La un moment dat, insa, tot aici am fi ajuns, ai simtit si tu, si eu. Cred ca ne-am daruit unul altuia exact atat cat am putut. Uneori, recunosc, am fost cam exagerata si deveneam pretentioasa, imi aduceai ceva, iar eu faceam nazuri. Dar stii bine ca am pretuit fiecare clipa fericita cu tine.

Nu am sa uit dimineata in care m-ai intampinat cu ghiocei sfidand acel februarie rece si inghetat. Iti amintesti? Am sarit ca un copil in sus de bucurie si mi s-au imbujorat obrajii de emotie. Sau ziua in care ai venit cu acel imens buchet de lacramioare, intr-o zi ce nu avea nimic bun in ea. Acele gingase lacramioare mi-au readus bucuria si au sters intr-o clipa toate intamplarile neplacute de pana atunci. Sau sanzienele de ziua mea… Ce imi puteam dori mai mult?

Eu nu stiu daca am facut pentru tine suficient de mult cat sa te fi simtit fericit, dar m-am straduit din tot sufletul. Daca te-am dezamagit, as vrea sa cred ca nu imi porti pica. Ti-am daruit tot ce puteam mai bun, timpul meu, pasiunea mea, fericirea mea. Pareai tare bucuros cand adormeai in poalele mele citindu-ti. Ai fost insa gelos pe poeziile mele, mereu te rodea intrebarea: ” Cui or fi dedicate?” Dar nu mi-ai reprosat nimic pana acum.

Nu uit iesirile la iarba verde, nu uit cat ne-am chinuit sa intindem cortul, iar dupa o ora sa il strangem ca venea furtuna, nu uit serile in care imi aratai luna plina si ma intrebai in ce dispozitie sunt, zambindu-mi sagalnic…

Nu spui nimic, ma privesti si astepti sa termin de vorbit. Poate ar trebui sa spui ceva, orice. Te voi asculta cu atentie. Nu, tu ramai la fel de impasibil de parca nu ar fi vorba de noi.

Fie, uite, peste cateva zile o sa cunosc pe cineva. Nu ti-am vorbit despre el, pentru ca nu el e motivul rupturii noastre. Noi doi suntem. El doar e cineva nou. Vom vedea daca o sa ne placem sau nu. Nu fi rautacios chiar acum… Nu meritam asta, nici tu, nici eu. Poate ca am obosit amandoi, poate ca ne-am acomodat prea curand unul cu altul si am uitat sa ne descoperim. Da, poate fi si rutina. Dar nu mai pot ramane alaturi de tine. Am nevoie de ceva nou in viata mea, am nevoie de o doza de nebunie care alaturi de tine, mi-a lipsit. Eu sunt o nebunatica, inca mai copilaresc, dar tu ai fost atat de serios si categoric, incat mi-ai impus cumva sa fiu ca tine.  Ai devenit tot mai distrat si neatent, as zice chiar plictisit.

Ok, gata, tac… Nu iti mai spun nimic. Lasa-ma sa te imbratisez pentru ultima oara si sa ne despartim fara prea multe vorbe, fara ranchiuna. Nu ne-am iubit atat de puternic, desi am fi meritat-o amandoi.

Hai, bei un pahar de vin cu mine inainte sa pleci? De dragul clipelor frumoase…

*

Ramai cu bine, anul meu 2011.

In calitate de sefa de blog va scriu. Ca eu comand, eu execut, stiti cum e!

Initial as fi vrut sa fac un articol in care sa pomenesc pe rand de toti blogarii si blogeritele ce mi s-au lipit mie de suflet de cand m-am ratacit si eu in blogosfera. Dar am sentimentul ca voi stiti cine inseamna ceva special pentru mine. Nu o sa va sec cu urarile traditionale, nu o sa va urez ceva ce nu se intampla peste noapte, sau doar in seara ” magica ” de Ajun…

O sa va rog ceva.

Dordedoi va roaga sa va celebrati iubirile. Zilele astea mai mult ca oricand, poate si datorita atmosferei create, poate si din pricina traditiei. Dar cei ce aveti alaturi de voi un suflet cu care impartiti si binele, si din pacate si raul, si bucuria, dar mai ales necazul, voi cei ce sunteti o PERECHE, pretuiti-va. Nimic pe lumea asta nu e mai frumos si mai rotund decat sa vrei sa darui cuiva un zambet, sau o imbratisare si sa ai cui. Acolo e adevarata fericire. Sa poti avea pe cine sa intrebi daca luati paine neagra sau alba, daca inchideti sau nu televizorul, daca e bun vinul, daca va plimbati pe sub luminile orasului impodobit de primarii si nu simtiti acuta singuratatea. Iubirea aduce firescul, iubirea va ” obliga ” sa ganditi la dublu, iubirea va face sa zambiti .

Luati-va iubitii prin surprindere si sarutati-l cu focul primului sarut ce l-ati impartit. Nu fiti zgarciti cu mangaierile, luati-va in brate si dati iubirii dintre voi leagan. Zambetul frumos si plin de recunostinta primit inapoi de la cel drag, face cat o mie de daruri.

Pretuiti-va, adorati-va, mangaiati-va, fericiti-va…

Priviti-i pe cei dragi in ochi, culegeti-va din privirile lor picatura de adevar…

Dordedoi se gandeste si la toti aceia care nu au sansa de a face parte dintr-o pereche, acei singuri. Orice v-as spune eu sau altii, voi stiti cel mai bine cat de grea e singuratatea, cata povara e de dus de unul singur. Dar nu sunteti singuri, gandul meu va insoteste ori de cate ori mi-l primiti. Stiu ca dincolo de bloguri suntem noi, oamenii. Cu ganduri, cu asteptari, cu trairi, cu dezamagiri, cu vise. Primiti-mi gandul meu, macar in noaptea asta sa va fie alaturi. E singura mangaiere ce v-o pot aduce. Si nu uitati sa va doriti! Fara incetare! Pentru fiecare exista loc de mai bine, dragii mei singuratici…. V-o spune un suflet care stie cat de greu e sa nu ai cu cine sa imparti clipe ce unora li se par banale.

Meritati cu totii sa fiti iubiti si pretuiti pentru bunatatea ce se ascunde in fiecare dintre voi…

Cu toate acestea, repet, ma simt cea mai fericita mama, sora, fiica sau matusa. Am o familie de exceptie, oameni unul si unul. Pentru ei, bucuria mea nu are cum sa nu fie intreaga…

Dordedoi i-ar transmite si celui caruia ii tot scriu pe blog de o jumatate de an, macar o farama de gand… Dar ce sa ii spun? Ce sa ii mai zic si sa nu para desuet sau sa sune a tanguire?

Ca nu incetez sa sper, sa cred si sa ma gandesc ca anul urmator va fi un an mai bland. Ca nu imi va fi mai mare bucuria decat sa ii privesc ochii celui drag.

Cum nu ma simt in cea mai buna forma sa compun macar o poezie, ii voi spune strainului meu, necunoscutului meu ca voi fi aici, oricat va fi nevoie. Si ii voi dedica o bucata dintr-un roman in care ma regasesc, fara sa vreau, ori de cate ori imi ratacesc ochii in el:

Sa ne citim sanatosi…