Se clatina discret cadelnitele-n cer,
E vremea sa inceapa o noapte gri-albastra.
Cortina-i grea de nori si-ncet stelele pier,
Nici luna nu-i sa vina palida-n fereastra.
O! Nopti turbate, cu grele suferinti!
Cum tulburati voi somn si vise si odihna!
Cum rascoliti rapusele dorinti!
Si inimii nu-i dati dorit-amara tihna!
Din visul vechi, mi te-ai intors din nou,
Te-au coborat pe brate heruvimii,
Spuneau ca m-au aflat dupa al meu ecou,
Dar ca rapus imi esti, din forfota multimii.
Si mi te-au dat, uitand ceva sa imi mai spuna
Ca ochii ti-s inchisi si gura iti e rece…
Pe fruntea-ti cutele- aminteau furtuna…
Eu ti-am soptit: ” O sa vezi! Trece… trece… „
Ai vrut sa imi zambesti… Rana durea prea tare,
Ai vrut sa-mi mangai parul, dar gestul n-a pornit,
Inert iti era trupul, spuneai ca doare… doare…
Ce neputiincioasa atuncea m-am simtit!…
Te-am adormit cu vorbe, din leagan de tacere…
Apoi fasii de suflet mi-am rupt sa te-oblojesc,
Si-n somnu-ti te-am atins… Atenta mangaiere…
Incet, duios, cu teama, sa nu mi te trezesc.
Nu-mi esti. Nu-ti sunt. E doar un vis apus…
Spre dimineata cerul si-a luat cu el visarea.
Nici heruvimi, nici zambet nu-i… S-au dus…
Doar cateva fasii ramase-n incercarea
De a te vindeca, de-a mi te face-ntreg…
La noapte m-as intoarce, in visu-mi zbuciumat…
Te-as recunoaste, poate, sau doar am sa-nteleg
Ca azi intreg tu esti, si poate, vindecat…?
Se clatina din roua, pe iarba-atat de cruda,
Mici clopotei de lacrimi din dimineti zorite…
Imi esti inca departe, ecoul nu-i, s-auda,
Cum iti soptesc in versuri:
dordedoi 