Am vrut sa incep povestea aceasta ACOLO unde s-a petrecut, dar nu am reusit. Intelegeam, insa, ca despre minune nu poti scrie cand ti se intampla, poti sa o faci abia dupa ce se incheie sau se transforma in amintire verde… Asa ca am asteptat sa ajung acasa astazi, in civilizatia pe care am lasat-o vineri in urma, fara umbra de regret.
Minunea mea se numeste Cabana Busteanu’ din minunata locatie Izvorul Muntelui, la poalele Ceahlaului, loc de unde se poate pleca in drumetie spre cabana Dochia, sau spre varful Toaca, de pe culmea Ceahlaului.
Desi sunt crescuta la tara, pofta de verde, de senin, de cer si de liniste e neschimbata, am profitat de ocazia nesperata de a evada din orasul marcat de asfaltul ucigator de fierbinte. Muntele va fi mereu o mare dragoste pe care o voi pastra in suflet… Vineri dupa-amiaza la ora 14 nu stiam ca in maxim doua ore voi fi in drum spre Bicaz. Surpriza uriasa a fost pusa la cale de maestrii surprizelor, surioara mea si dragul ei, iar cei care ne-au si ajutat sa ajungem acolo, sunt finii lor, Teo si Gabelu.
Cel care ne-a asigurat liantul unei avenuri pline de haz este micutul , dar dezghetatul Emi, care la cei 5 ani ai sai, mi-a declarat cea mai sincera dragoste, dupa ce am petrecut acest minunat sfarsit de saptamana, rupti de lume pe coclaurile Ceahlaului… Citez din Emi: ” Tu esti gagigea mea pana la capat! ” ( Explicatia cuvantului gagigea= iubita lui pentru totdeauna!)
Mai jos va atasez o poza a nazdravanului Emi, fiul lui Teo si al lui Gabelu:
Aparent va povestesc despre o iesire normala in natura, insa pentru mine astfel de momente se transforma in miracole. Si spun asta pentru ca miracolul se produce acolo, pe munte. Seara sau dimineata, fenomenele se succed intr-o alta ordine decat in oras, fie ca e vorba de o banala adiere de vant sau o usoara intunecare… Norii devin stapani atotputernici, navalind maiestuosi peste vai, urmati de tunete care par imense clopote de inalt, pornind batai de inima neasteptate… Imensitatea e la ea acasa acolo…
Simteam verde, vedeam verde, gandeam verde…Gandeam? Nuu… Gandurile veneau usoare, ca niste fluturi zapaciti de lumina felinarelor… Zbarnaiau putin si ma paraseau pentru a-mi lasa mintea ocupata numai de fantasticul spectacol oferit gratuit de natura… Luna plina nu a fost nicicand mai frumoasa ca in seara de vineri, cand linistea si lumina ireala imi spalau trupul si spiritul in cea mai pura senzatie … Ochii nu imi erau de ajuns sa inregistrez spectacolul, inima isi impusese un ritm aparte, ca pentru o veritabila reprezentatie…
Auzeam LINISTEA… Era acolo, intindeam mainile si o ” simteam „… Ea ma lua de maini, imi inchidea ochii si ma indemna sa o ascult cu tot ce insemn eu, dincolo de simturile fara de care in civilizatie nu poti supravietui… Acolo nu mai era nevoie de supravietuire. Acolo eram invitata sa traiesc… Si am trait totul cu impresia unei filmari facute cu incetinitorul, cu toate simturile intinse la un maxim pe care nu mi-l banuiam.
Ziua de sambata a venit lenesa, uitandu-si undeva in roua diminetii numele de ” sambata”. Nu e nimic extraordinar in ceea ce am facut, dar extraordinare au devenit sorbitul apei de izvor din pumni, tolanitul la umbra unui salcam, mirositul claii de fan proaspat adunat, amortirea la care ma chema pamantul plin de muschi si iarba abia cosita, culesul florilor salbatice… Respiram aerul de parca atunci invatam sa respir prima data… Mereu mi se intampla la fel pe munte, la fiecare evadare… Sigur stiti despre ce vorbesc…
Seara a venit ploaia. O ploaie fara cusur. Calda, repezita, ca o iubita tanara… Am iesit in ploaie lasandu-ma imbratisata de mangaierea ei, cerandu-i sa ramana cu mine cat mai mult…
Nu va pot spune in cuvinte cum curge odihna acolo, cum vine somnul agale, ca un mosneag sugubat, care se cuibareste langa povestile depanate… Sau cum poposeste dimineata… E incredibila trezirea in caldarea aceea ascunsa in poala muntelui… Lenea dispare dupa prima privire aruncata inspre crestele care se dezvelesc dintre nori, ca de sub cea mai moale plapuma, lasand brazii sa isi scuture semetiile varfurilor pana spre cer. Mi-a venit sa plang de emotie, dar contemplarea acelui spectacol in plin rasarit, a compensat senzatia de slabiciune a plansului; era prea multa bucurie…
Nu stiu cine a inventat vesnicia, dar cata vreme am putut-o trai, nu mai conteaza…
Voi incheia aici, inca mai simt reverberatiile acelei energii uriase pe care muntele o imparte cu atata marinimie, amintindu-mi, desi nu aveam nevoie, ca dansul norilor e cea mai prefecta, cea mai buna dovada ca suntem zilnic martorii vesniciei, ai minunii…
dordedoi 
Mereu am avut iubirea impartita intre mare si munte.
Dar intodeauna dupa o vacanta la munte m-am simtit mai incarcat,mai plin de viata.
Marea ma consuma mult…:D
ApreciazăApreciază
Eu marea nu am vazut-o niciodata. Dar si asa, sunt convinsa ca tot muntele ar ramane marea mea iubire. Energia aceea e unica, devine magica si irepetabila fiecare plecare acolo.
ApreciazăApreciază
Pingback: Dansul norilor « dordedoi | BunDeCitit.ro
Dulci aduceri-aminte… Acum e cald, dar incerc sa-mi imaginez racoarea de acolo, cand la ora asta ne imbracam, deja, cu hanorace… 🙂
ApreciazăApreciază
As da orice pentru 5 minute de racoare ca acolo…
Si sa nu stau la pc, sa umblu pe coclaurile alea, de care greu te vezi satul…
ApreciazăApreciază
Draga Sonia, si daca ar fi sa aleg intre o insula si un munte, tot muntele ar fi primul pe lista. Te inteleg si eu foarte bine.
ApreciazăApreciază
E ceva magic, nu-i asa? Trebuie sa existe o stransa legatura intre noi,ca fiinte, si munte, ca staret al pamantului si cerului… Acolo si numai acolo o simti in fiecare por de piele si colt de suflet.
ApreciazăApreciază