Vezi tu, niciodata nu am putut scrie o scrisoare, chiar si pe hartie liniata de caiet, clasic. Stii cum incep scrisorile: ” Dragul meu… Tin sa te anunt ca sunt bine, sanatoasa… etc…” Nu am mai scris demult o scrisoare pe foaie… Lene internauta… Lipsa unui destinatar… Motive pot gasi pe loc o mie, sau mai multe.
Dar m-am gandit, chiar si asa, sa iti scriu cateva randuri… E atat de comod si de simplu! Nu ma vezi, nu te vad, nu ma auzi, nu te aud… Iti pot scrie orice si tu nu ma poti opri, nici macar nu poti mototoli scrisoarea daca te-ar supara cu ceva… De ce iti scriu? Fiindca pana acum ti-am scris povesti, poezii, sonete chiar, te-am vorbit altora fara sa pot sa li te descriu… M-au intrebat unii: ” Cine-i? ” Ce sa le fi spus? Ca nici eu nu te stiu?…
Dar le-as putea povesti cum te simt ca esti. Ca esti bland, ca ai un zambet frumos, ca razi din toata inima cand esti bucuros, ca iti treci uneori degetele prin barba rasa, ca si cum te-ai gandi… Si chiar te gandesti… Ca ai obiceiul sa iti pui mana pe frunte cand te preocupa ceva, ca iti plac fetele cu picioarele lungi, ca nu iti plac neaparat camasile, dar le porti fiindca iti sta bine… Le-as mai putea spune ca felul in care pasesti, imi trimite mie cadenta ritmului cardiac si ca de aceea pasesti atent… Ca ma simti, fara sa ma stii, ca nici nu iti trece prin minte ca eu te caut… Ca primavara si tu te uiti cum pocnesc mugurii si ca te intrebi daca mai e cineva in aceeasi secunda care se uita la pocnetul mugurilor… Ca ai vrea sa crezi in fericire, dar ca stii ca si mine ca fericirea nu e mai mult decat un cuvant, ca ceea ce reprezinta fericirea nu se poate descrie in vorbe sarace… Dar ca si tie iti place cum suna acest cuvant: fericire.
Dar nu ma intreaba mai nimeni despre tine. Ma intreb eu… Atat. Numai eu…
Daca azi noapte ti-a fost cald si ai fi vrut sa ma bei, ca sa iti treaca de sete… Te mai beau si eu, dar cu masura, cu inghitituri mici; nu vreau sa raman fara de tine… Ma intreb despre copilaria ta, despre dezamagirile tale, despre implinirile tale… Imi pare rau ca nu am fost acolo sa ma bucur si eu pentru tine, sau sa te mangai daca ai fost vreodata infrant… O, da, asta stiu! Ca esti mandru si ca nu arati nimanui cand te doare, ca te-ai obisnuit sa le duci singur, ca te abtii sa le arati unora ca si tu ai suflet si ca iti pasa…
Si ma intreb… daca nu iti plac poeziile? Nu, nu are cum… Poate ca nu ai sa imi spui niciodata, dar ma vei lasa sa inteleg ca le-ai citit… Ma intreb ce faci iarna, cand noptile sunt lungi, daca si tu stai si te uiti la alb, cum fac si eu, ducandu-ma dincolo de zapezi, incalzindu-mi amagitoarele vise cu dorul de tine…
Si ma mai intreb ceva…
Daca tu deja ai fost si ai plecat? Unde sa caut urmele tale? De ce imi e asa familiara absenta ta? Stii tu, oare, cat de greu reusesc sa pastrez intacte clipele in care te-am dorit langa mine? Cumplit de greu…
O sa indraznesc sa te rog ceva, pentru ca nu ti-am cerut nimic, niciodata… Nu ma mai lasa sa ma irosesc in simulacre de iubire, asculta si tu cand bate vantul dinspre miazanoapte, poate imi vei auzi tanguirea… Nu stiu daca o sa mai am glas sa te strig… Intr-o zi o sa tac, o sa ma rusinez de viata si o sa tac… Tu stii cat ma dor imbratisarile daruite altora? Mi se frang bratele in neputinta unor gesturi pe care le fac fiindca le stiu, nu fiindca le simt…
Spune-mi de ce te incrunti atat de des in ultima vreme? Iti lasi zambetul acasa, in siguranta? Spune-mi de ce seara iti doresti sa adormi repede, fara vise? E asa de neagra noaptea?
Dragul de tine… Te-as minti sa iti spun ca eu stiu toate tainele iubirii, ca te-as face fericit, ca te-as duce in al noualea cer… Nu iti pot insulta intreaga existenta… Nu stiu multe, stiu cateva, cat sa fiu un om simplu, normal… Stiu doar ca m-am invatat sa ma plang, omeneste… Cel mai des ma plang ca imi lipsesti…
Ma alint, bineinteles…
O sa inchei mica mea epistola comoda, zvarlita intr-un colt de internet, sperand ca o vei gasi vreodata, mototolita si ca o vei citi… Pana atunci, te rog, ai grija de tine, pentru mine… Macar atat pot face pentru tine, sa recunosc ca-s egoista. Si ca te iubesc…
*
Dragului meu…
dordedoi 
O scrisoare deschisa a simturilor… Molcoma, duioasa, nostalgica pe-alocuri dar, pe de-a-ntregul calda si armonioasa. Sper ca intr-o zi, chiar de va fi mototolita si aruncata intr-un colt de internet, cum spui tu, aceasta epistola sa fie citita de dragul tau. Oricare ar fi el… 🙂
ApreciazăApreciază
Si eu sper… Nu sper, cred.
Si chiar de nu va fi sa fie, macar eu mi-am implinit partea de invoiala cu viata…
ApreciazăApreciază
Exista un asemenea barbat care sa-ti merite gandurile?Important e sa crezi in existenta lui…si sa te pregatesti, tu ca eroina lirica, desigur, pentru marea intalnire din alte poeme.Descrierea, emotiile, asteptarile, sunt superbe.Indraznesc sa ma alatur si eu cu un poem mai vechi:
https://mariapostu.wordpress.com/tag/asemanare/
ApreciazăApreciază
In poeme am o cutezanta pe care inca nu am experimentat-o in viata reala… Ma rog sa fiu vrednica sa pot ajunge ziua in care un zambet al meu se va lipi de un zambet al Lui… Pentru o vreme suficient de lunga…
Multumesc, Maria…
ApreciazăApreciază
Hmmm..ma faci curioasa acum… Oare chiar exista El ? Daca exista, atunci fa ceva, apari in calea lui, spune-i, canta-i, povesteste-i…nu-l lasa asa, fara sa te vada. 🙂
Daca nu exista…atunci inventeaza-l! 🙂
ApreciazăApreciază
Probabil ca l-am inventat mereu, sau poate l-am desenat din litere, sau i-am mangaiat existenta inexistenta cu gesturi coborate din franturi de vis… Poate… Sunt om, deci ma supun greselii de a nu gasi drumul care ne-ar putea uni cautarile in acelasi punct.
Oricum, daca exista, va veni ziua in care va desface aceasta scrisoare si imi va raspunde…
ApreciazăApreciază
Sonia, iti doresc sa primesti raspuns la incredibila scrisoare incredibil de faina:) Si sa nu fie raspuns in vreun colt de viata, ci palpabil pe foi colorate de suflet 🙂
ApreciazăApreciază
Sper ca se va intampla, multumesc de urare… Si faptul ca imi raspundeti voi, placandu-va aceasta scrisoare, e tot un soi de raspuns dorit…
Ma asteapta caiete intregi nescrise, cu foi colorate de suflet, cum spui tu… Am inceput deja, constiincioasa, sa le liniez, pregatindu-le pentru a le scrie, rand cu rand.
ApreciazăApreciază
Esti o romantica incurabila…
ApreciazăApreciază
Recunosc… Sunt…
ApreciazăApreciază
Pingback: Ziua si blogul… « lunapatrata
Pingback: Mi-as dori mai putin… « dordedoi
Pingback: Gesturi… « dordedoi
Cred că e a treia oară când intru pe acest manifest sufletesc încântător.
Nici acum nu mi-e prea clar cum ar trebui să fie comentariul.
Să recunosc că fiecare idee, fiecare imagine m-a mângâiat, o să-mi stric poza de mascul trecut prin multe.
Parcă nici o versiune glumeață nu-și are locul aici. Trage omul perdeaua arătându-mi un tablou frumos cu un colț de suflet iar eu să fiu băncos… ia vezi-ți de treabă! mi-am zis.
Așa că o să spun doar că lectura (acestui text) repetată îmi întărește o convingere veche: de ce nu primim ceea ce credem că merităm?
E vina lor?
E vina noastră?
ApreciazăApreciază
As vrea sa iti pot arata un inceput de raspuns la intrebare, dar inca nici eu nu il cunosc… Incerc sa aflu, incapatanarea mea pozitiva nu ma lasa sa ies din jocul sortii, al vietii pana nu ma apropii cat de cat de un raspuns. Imi sunt datoare cu un adevar pe care vreau si trebuie sa il aflu. De aceea, ma folosesc de unealta asta imprevizibila, internetul, ca de o sticla cu ravas, aruncata in mare. Undeva va ajunge, cineva va sti celalalt capat de raspuns, sau voi afla un indragostit incapatanat si un impatimit al vietii care sa aiba suficient curaj sa nu se teama sa traiasca.
Oh, uitasem multumirile… Nu iti pot da in loc decat bucuria care mi-au adus-o vorbele tale, oricine ai fi tu… Si te mai astept.
ApreciazăApreciază
Pingback: O singura data, macar… « dordedoi
Pingback: Exil in mine… « dordedoi
Pingback: Ganduri de seara… « dordedoi
Pingback: I was born to love you… « dordedoi
Pingback: Tapet cu tusa personala « dordedoi
Pingback: Reverenta virtuala « dordedoi
Pingback: Povestile nemuritoare incep mereu la fel… « dordedoi
Pingback: Si totusi… « dordedoi
Pingback: Un an de DorDeDoi « dordedoi
Pingback: Un suras in plina iarna « dordedoi
Uneori simt si eu nevoia de a scrie astfel de scrisori, dar nu ma indur de ceea ce iese la suprafata din mine, ceea ce iese si uimeste si intr-un final, pleaca si secatuieste. Tin in mine si citesc cu ochi mari randurile tale. Imi spun acum ca iata, inca o scrisoare pentru el s-a scris si ma bucur ca undeva in lume el a mai primit o scrisoare.
Desigur, el trece privind in ochi femeia capabila de prea multa iubire si nu stie ce sa faca mai departe.
Am citit de curand ca femeile facute pentru a iubi cu toata fiinta lor sfarsesc singure. Inca nu am o replica a mea la afirmatia asta. Inca o caut si impart cautarea asta cu tine.
ApreciazăApreciază
Oh, draga Claudia… Scrisoarea asta a mea scrisa in 2011, imediat cum am deschis blogul, imi pare atat de actuala incat am postat-o din nou sa fie mereu pe prima pagina.Am trecut de atunci prin multe secatuiri de care spui si tu, si am crezut ca scrisoarea are un destinatar real. Nu a fost nici unul capabil sa si-o faca a lui. Doar au pretins ca vor, sau doar s-au simtit indreptatiti sa o aiba. Viata a demonstrat adevarul, implacabil.
Da, stiu, de multe ori si eu simt si resimt aceeasi temere, si anume ca datorita felului in care ma atasez si iubesc, simt, voi sfarsi singura. Insa ceva ma face sa cred, sa vreau sa cred ca nu e asa, ca nu degeaba pare si este atat de actuala aceasta scrisoare scrisa cu toata inima, cu sufletul pe tava. Fiindca imi sunt mie datoare sa lupt cu deznadejdile, deceptiile, alunecarile, alegerile gresite sau cu fatarniciile. Si sa stau dreapta ca sa pot vedea dragostea dincolo de orice nu seamana cu ea.
Nu stiu daca aici o voi zari, se pare ca nu. Insa aici e o dovada vie a credintei mele in dorul de doi. Care nu s-a stins.
ApreciazăApreciază
Stie el prea bine cat te dor imbratisarile oferite altora…doar si pe el il dor la fel…
doar si pe noi ne dor la fel…doar si pe mine…doar.
ApreciazăApreciază
Nu cred ca stie, nu cred ca va vrea sa stie vreodata cu adevarat. Nici eu nu mai vreau sa stie daca e asa sau nu… Vreau doar sa cunosc un alt fel de dor…
ApreciazăApreciază
Îl vei cunoaşte şi pe acela, Irina, acel alt fel de dor e-n drum spre tine…dacă nu cumva a şi ajuns. Ori l-ai purtat în tine dintotdeauna, deşi n-ai ştiut…
Te îmbrăţişez în zi de vineri!
ApreciazăApreciază
E bine, Oana draga. Cand nu am eu doza de optimism, apari tu si ma salti! Nu, nu a ajuns. Sa ai un sfarsit de sptamana asezat si cu bucurii.
ApreciazăApreciază
Păi tu nu ştiai că… cel mai bine dai din ceea ce nu ai? Tocmai atunci când cuiva îi lipseşte (aproape) complet optimismul, îl poate transmite altora…
O să ajungă cumva. Sau o să găseşti alt dor, pitit într-un colţ de suflet, dor pe care acum refuzi să-l vezi.
Mulţumesc pentru urare! O să fac tot posibilul să nu-mi mai petrec zilele plângând…
Zile cât mai frumoase şi împlinitoare ţie!
ApreciazăApreciază
Pingback: Omului sufletului meu | dordedoi
”Daca tu deja ai fost si ai plecat? Unde sa caut urmele tale?”înspre miazăzi, unde tu oscilezi între strigăt și tăcere.
E o scrisoare care mi-a răscolit simțurile. Și fiecare fărâmă din noi astfel răscolită de epistola ta îl poate compune pe el.
Numai așa poate să existe cineva atât de mult așteptat cum e destinatarul scrisorii tale. Și numele lui e ecoul sufletului meu, și-al lor celor ce-au citit.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aşa este Florentina. Deşi scrisoarea asta are deja vechime de peste 3 ani, e la fel de actuală. Şi cred în ea ca atunci, ca dintotdeauna.
ApreciazăApreciază
Pingback: De-ar fi să vii… | dordedoi
Pingback: Scrisoare pentru mine | dordedoi
Pingback: Şi totuşi… | dordedoi