Dor cernit

Posted on

Dealul se acoperi usor de un abur ivit din pantecul cetii. Soarele se strecura destul de somnoros pe dupa copaci, umpland curtea manastirii de o lumina pura.

Femeia isi duse palma la frunte, streasina, si privi scurt inspre turla bisercii. Cauta semne de ploaie, dar ziua se anunta insorita. Isi sufleca manecile puloverului negru si larg, isi lega mai strans sortul la brau si cobori cu grija treptele de piatra spre anexele din spatele manastirii. Fata femeii era usor intunecata, urma sa se umple curtea de vizitatori si astazi. Duminica, dupa slujba, apareau tot mai multi oraseni cu masinile dincolo de portile manastirii. Ei nu ii placea asta, dar nu spunea nimic. De fapt, mai nimanui nu spunea nimic. Cand se umplea curtea de oameni, femeia se retragea discret din calea lor. Isi facea de lucru in grajd sau in bucatarie.

O stiau mai toti care veneau cu regularitate acolo, pentru rugaciuni si slujbe. Se obisnuisera cu aparitia sa fantomatica. Era cunoscuta ca baba Ioana, desi nu parea sa fie foarte in varsta, dar straiele sale negricioase si usor ponosite, broboada trasa mult peste fata, mersul ei schiopatat, o faceau sa para batrana. Pe baba Ioana o aduse batranul preot paroh, care isi facu mila de ea in urma cu multi ani, cand o gasi ratacind pe la portile altor manastiri, asteptand un blid de mancare si un ban. O indemnase sa imbrace straiele maicilor, dar Ioana refuzase cu o scuturare din cap incapatanata. ” Nu merit, prea bunule…” ii zise ea stinsa preotului. Batranul paroh nu insistase, rugand maicile sa aiba grija ei, sa i se dea o chiliuta, un pat si o masa si ceva de lucru prin gospodarie. Ioana planse atunci pentru prima data dupa 12 ani. Udase scarile bisercii cu lacrimile sale de multumire. De atunci se inhamase la orice munci i se dadeau, fara sa cracneasca, ba uneori si maicutele se minunau de unde avea mana aceea de femeie, atata forta si determinare. Maica Sofia incercase sa se apropie de ea in nenumarate randuri, dar baba Ioana nu se lasa descusuta. Singurul care ii stia pacatele era batranul preot caruia i se spovedea. Si Ioana se spovedea destul de des, fiindca de cate ori se ridica din genunchi, preotul o mangaia pe cap cu mila: ” Mergi, fata mea, cu Dumnezeu… ”

Mana lui era singura bucurie care o mai avea.

Duminica aceea frumoasa o nelinisti pe Ioana, care se invartea de colo-colo fara rost, parca. Schiopatatul ei o transformase intr-o ciudatenie, pentru ca dupa felul cum pasea, s-ar fi crezut ca danseaza. I se balansa trupul ca o limba de ceasornic, in cautarea unui echilibru de mult pierdut. Maicile nu o indrageau tocmai pentru mutenia ei, dar mai cu seama pentru felul in care preotul ii lua apararea in fata reprosurilor facute de ele. Reprosuri fara importanta de cele mai multe ori… Desi Ioana muncea la manastire cat doi barbati, munca ei nu era rasplatita decat rar cu liniste.

Povestea babei Ioana era una simpla, destul de des intalnita, a unei fete tinere, credule, rapusa intr-o poveste de dragoste furtunoasa si tulburatoare. Deznodamantul povestii a adus-o pana in pragul nebuniei, nereusind sa ii ia bruma de ratiune ramasa, desi cei mai multi ar fi jurat ca e o nebuna sadea. Una pasnica…

*

Ioana era o fata zvelta, cu picioare lungi si frumoase de care era tare mandra, fiindca se stia privita cu pofta de barbatii tineretii sale. Ochii ei, mai ales, aveau o forta si o caldura care dezarmau pana si cele mai penibile fraze de agatat. Baietii sfarseau fie prin a renunta sa o mai asedieze, fie sa i se ceara iertare pentru necuviinta. O doreau multi, era extrem de senzuala, delicata, vesela, stia multe basme si bancuri pe care le spunea celor apropiati din facultate cu o naturalete cuceritoare. Era in ultimul an cand isi cunoscuse marea iubire.

Sebastian…

Inginer constructor, detasat pe o perioada de sase luni in orasul unde Ioana isi facea facultatea. S-au ciocnit pe strada in fata unei tarabe de carti vechi, unde Ioana venea des. Ea, cu ochii in carte, el, preocupat de mersul autobuzelor afisat pe stalpul de langa taraba… S-au placut de la prima privire. A urmat prima cafea, primul film la cinematograf, prima garoafa primita, prima imbratisare, primul sarut, prima noapte de dragoste… Apoi au devenit de nedespartit, orasul parea ca le celebreaza iubirea ori de cate ori ieseau impreuna. Sebastian o cauta seara, tarziu, dupa ce munca de santier lua sfarsit, iar Ioana devenise musafir in caminul studentesc, fiindca petrecea cele mai multe nopti la el, in camera lui de hotel. Se iubeau atat de total, atat de mistuitor, neramanandu-le timp de intrebari, de planuri… Traiau din plin clipele de daruire. Ioana era fericita si nu se sfiia sa i-o arate lui Sebastian de fiecare data cand se intalneau…

Intr-o sambata, pe la opt seara, Ioana se infiinta, conform obiceiului, pe banca din fata hotelului sa il astepte pe dragul ei. Trecuse mai bine de un ceas de asteptare, dar iubitul ei nu mai cobora. In hotel nu intra singura, dupa cum se intelesesera. Nu se panica, dar se intrista. Se gandi ca poate adormise, dupa dus. Cand se framanta ce si cum sa faca, aparu in fata ei colegul lui Sebastian, cu care se mai salutau pe holul hotelului, cand Ioana pleca acasa dimineata. ” Nu il mai astepta, nu vine” ii zise acesta. ” Nu? ” si ochii fetei se rotunjira de mirare si neinteles. ” Nu, s-a dus acasa, a primit telegrama, are fetita bolnavioara. Sarut mana… ” Si se indeparta lasand-o pe Ioana pironita in ultima lui fraza.Se uita in jur cautand intelegere, scapare, ca dintr-o gluma nesarata… Se chinuia sa zambeasca. Fata i se schimonosi in durere abia dupa ce trecusera ore bune in nemiscare, iar banca si orasul se scufundara in intunericul noptii.Pleca spre camin zavorata in ganduri. Duminica ce urma o gasi bolnava de o boala noua. Ochii i se dusera in fundul capului, uitandu-si stralucirea in vestea cu chip de secure, pe care o primise cu o seara in urma. Sebastian avea familie. Avea o fetita… Iar ei ii spusese ca e singur. O mintise… Ce mare lucru, la urma-urmei? Nu era nici prima, nici ultima naiva in iubire.

Luni se despartisera, desi ii despartise viata dinainte de a se ciocni unul de altul. Fara reprosuri, fara lacrimi, fara rugaminti… Doar Sebastian incercase de cateva ori sa o asigure ca va divorta dupa o vreme, ca e nefericit, ca nu isi iubeste sotia, dar ca Ioana va trebui sa mai astepte un timp, fiindca sef de santier era socrul sau, astfel risca sa ramana fara servici. Erau ani de dinainte de Revolutia din ’89, cand o slujba ca a lui nu o paraseai asa usor. Ioana ii ceru sa nu o mai caute niciodata, ca nu il va astepta. Il jigni ca sa il faca sa o lase in pace. Ii spuse ” las” si ii intoarse spatele. Definitiv.

Insa necazurile Ioanei abia incepeau. Ramasese insarcinata si aflase asta la o luna dupa ruptura de Sebastian. Atunci avu prima clipa de slabiciune, dorindu-si sa il vada, sa ii spuna… Iubirea nu stia de reguli, de canoane, de legaturi corecte social sau nu. Iubirea ei devenise dusmanul ei, chinuindu-i zilele si noptile. Nu gasise inca o solutie in legatura cu sarcina, se gandea ca are timp pana sa inceapa sa se cunoasca. Urma sa abandoneze facultatea, sa se intoarca acasa si sa isi creasca copilul cum ar fi putut, constienta de reprosurile parintesti si de gura lumii. Parintii ar fi suferit o vreme, dar ar fi primit-o acasa, dupa cum ii stia Ioana de buni si credinciosi.

Viata avea insa alte planuri. Cei din organizatia UTC din facultate, aflasera de starea ei de sanatate de la colega Ioanei de camera. Au chemat-o la sediu sa o descoase. Au acuzat-o de lucruri inimaginabile, au torturat-o cu vorbe greu de spus, amenintand-o ca daca va face avort, o vor distruge. Ioana iesi impleticita de acolo, nu intelegea nimic. Era privita ca o criminala, colega ei o descrise alora ca pe o infractoare. Fusese amanta unui barbat casatorit. Grav, adulter, crima… Facu o plimbare lunga, evitand constienta locurile unde se iubise cu Sebastian. Avea nevoie sa se adune, sa planga, sa hotarasca… Cand se apropie de camin, doi indivizi, uriasi in comparatie cu fragilul ei trup, au luat-o pe sus, au urcat-o intr-o duba si au dus-o la marginea orasului. Acolo au pisat-o cu picioarele si cu pumnii, desfigurand-o, lasandu-i vanatai care nu mai aveau loc pe trupul ei. La urma au violat-o. Si au abandonat-o in mijlocul campului. Au gasit-o niste tarani abia dupa doua zile si au dus-o la spital. Cateva coaste rupte, piciorul drept rupt in trei locuri, sarcina pierduta… Era o gramada de carne sangeranda. A stat doua luni in spital fara sa stie cineva cine este, ea nu vorbea deloc. Devenise Muta. Parintii au gasit-o greu, dar Ioana isi pierduse memoria, dupa spusele medicilor, nu recunostea pe nimeni.Dupa ce s-a refacut, cu o saptamana inaintea externarii, Ioana a fugit din spital, urcandu-se in primul tren care o duse in inima muntilor moldoveni. Acolo se aciuase de la o poarta la alta a manastirilor, pana o gasise batranul preot.

*

Baba Ioana trebaluia la niste tufe de regina noptii, curatandu-le de buruieni, cand o manuta mica o trase usor de sortul cenusiu si auzise:

-Tie cine ti-a mulit?

Ioana se indrepta de sale si se uita la mogaldeata blonda, ciufulita de soare si cepeleaga. Nu ii raspunse. Se apleca pe flori iarasi, sperand ca a speriat copilul privindu-l si o va lasa in pace.

-N-ai limba? Hi? Nu e flumos sa nu laspunzi…

Nu se lasa intimidata micuta.

-Lasa-ma in pace, i se auzi vocea stinsa a Ioanei.

-Te las, daca imi zici dupa cine ai tu doliu. Cine ti-a mulit? Mie mi-a mulit mamaia mea. Il mai am pe tataie , mami si tati. Da’ tataie nu moale acuma, mai sta, mi-a plomis mie! se lauda fetita dornica de vorba.Da’ eu nu am doliu ca-s micuta!

Ioana se ridica icnind si vru sa ia puiul acela de puf galben de mana si sa il duca spre aleea principala. Insa ceva ii inmuie firea si se chirci cat sa fie la inaltimea fetitei si ii spuse:

-Mi-a murit copilul meu…

-Lasa, nu plange, stiu eu de la tataie ca s-a dus la Doamne- Doamne si e bine acolo…

-Tataie! Tataie! incepu sa strige minunea blonda alergand inspre un barbat care o cauta pe micuta. Barbatul gafaia usor, dealul urcat nu mai tinea cu varsta lui. Micuta i se arunca in brate si il saruta zgomotos pe obraji.

-Tataie, am gasit o mamaie cale i-a mulit copilul, hai sa ii zici si ei ca e in Cel, sa nu mai planga… Si il trase de mana pe bunic pana in fata babei Ioana care se apleca iarasi peste flori.

-Sarut mana, va rog sa o iertati, e mai zvapaiata nepoata si e vorbareata.Sper ca nu v-a necajit cu ceva…

Ioana incremeni. Vocea calda a barbatului ii reaminti dulceata mortii pe care si-o dorise atatia ani… Cu degetele tremurande isi trase si mai tare broboada pe fata, se intoarse si fara sa il priveasca in fata, ii murmura stins:

-Nu e nimic, copilu’ nu are vina. Sa va traiasca, e frumoasa.

In afara preotului Ioana nu mai vorbise cu nimeni de peste treizeci de ani. Azi ii vorbea iubirii sale de odinioara, cu o inima facuta cioburi, sparte zgomotos in vazul soarelui de duminica… Un tremur usor prinse a-i zgaltai trupul chinuit, resuscitand in fiinta ei toate clipele de iubire si daruire, urcandu-i-le spre gatlejul ce le-ar fi urlat animalic… Dar tacu. Barbatul o privi absent, multumi pentru dumnezeu stie ce, si dadu sa plece cu fetita de mana.Dar pustoaica, anavd dezinvoltura specifica celor mici, se intoarse brusc spre femeie si o trase de mana in jos. Ioana se supuse nestiind ce vrea sa ii zica, doar ca in locul vorbelor, pe obraz primi un pupic zgomotos.

-Vlei sa fii mamaia mea? o intreba iute copila. Tlebuie sa vlei, eu nu mai am mamaie, tu nu mai ai copil. Suntem doua vaduvioale acuma, spuse seriozitatea de patru anisori… Si ii zambi dulce.

Ioana incremeni a doua oara, rugandu-se in gand sa ii tina Cerul zagazul lacrimilor neplanse de atata vreme, macar pana aveau sa plece strainii. Aerul nu ii mai ajungea in plamani, cerul i se cobori pana pe umeri, florile cresteau langa ea cat copacii de inalte… ” Da-mi, Doamne, tihna ochiilor inchisi pe vecie…” se ruga cu ultimele puteri…Cerul nu o asculta, il facu pe Sebastian sa se intoarca impreuna cu nepotica sa si sa coboare spre intrarea in manastire, crutand pe biata Ioana de a-i sta in fata barbatului pe care il iubise fara incetare o viata intreaga… Asta ii fu singura milostivire trimisa…

*

Sebastian cobori treptele de piatra ingandurat, se intoarse si mai privi odata spre batranica. O vazu cum urca, balabanindu-se ciudat si haotic, inspre chiliile din varful dealului.  Vocea femeii si ochii zariti o clipa ii aminteau de cineva, dar memoria nu il ajuta prea bine… In linistea manastirii auzi vocea maicii Sofia strigand taios:

-Ioana, vina jos fata, am treaba cu tine…

Ioana se intoarse brusc. La auzul numelui, Sebastian simti o gheara uriasa in suflet si se rasuci sa priveasca dealul. Atunci se privira… De la zeci de metri distanta, ii simti caldura iubitei lui de odinioara. Insa pentru biata femeie fuse deja mai mult decat putea indura. Inima i se destinse, piciorul chinuit i se indreptase ca prin miracol si prinse a fugi la vale, sa i se arunce in bratele barbatului iubit. Sufletul deja ii era mai usor, lacrimile puteau curge in voie, cerul deschizandu-si portile cu generozitate, ascunzand-o in gradina sa de tot ce ii fusese potrivnic pana atunci…

Se stinse fericita. Intr-o zi de duminica insorita…

4 responses »

  1. Iata-ma! Ti-am zis ca, odata ce prind un pic de timp, am sa citesc pe indelete acest post. Chiar daca am intarziat un pic, nu regret deloc. O lectura placuta, care te face sa stai cu inima stransa si sa fii acolo, langa pesonajul principal. Emana o usoara tristete, dar… tu stii mai bine… 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  2. O sa beau un ceai de soc,
    Si-o s-astept putin noroc,
    Si-o sa pun si-un pic de dor
    Sa pot scrie tuturor…

    Apreciază

    Răspunde
  3. Pingback: Dor cernit « dordedoi | BunDeCitit.ro

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: