Madeleine si Parisul- partea a doua-

Madeleine nu reusi sa adoarma in ultima noapte de calatorie. Frica o paraliza, ar fi sarit oricand din caruta, dar stia ca oricat de pasnici ar fi parut tiganii, nu ar fi ezitat sa o prinda si sa ii puna cutitul la gat. Incerca sa vada prin deschizatura coviltirului cat mai aveau de parcurs pana in Paris. Regreta amarnic plecarea de acasa. Simti chiar lipsa mamei sale. Lacrimile i se imbulzeau speriate in ochi, dar nu isi permitea luxul sa le lase sa iasa. Tiganca se ridica din cand in cand intr-un cot si o privea, parca ar fi vrut sa o verifice. Madeleine statea linistita, cu ochii inchisi lasandu-i impresia ca doarme…

Dupa cateva ore, drumul se umplu de forfota carutelor, a trasurilor, a trecatorilor matinali. Simti hurducaturile carutei cu toate coastele cand coborara de pe drum, spre piciorul podului. I se zbatea inima ca o cinteza speriata, nestiind ce moment sa aleaga ca sa fuga… Si era ingrozita fiindca nu stia unde, nu cunoastea pe nimeni… Isi trase sapca cat mai mult pe frunte, isi pipai buzunarul unde  Adelphina ii strecurase trei banuti din parul ei. Carutele coborara pana langa buza apei. Tiganii navalira galagiosi afara de sub coviltire. Mustaciosul ii spuse femeii sale sa ii mai lase pe cei mici si pe fata sa doarma. Madeleine se inalta tremurand, incercand sa nu faca nici cel mai mic zgomot, sa nu ii  trezeasca pe ceilalti ramasi alaturi de ea. Ridica cu doua degete panza aspra ce acoperea caruta. O vazu pe Drucilla care fornaia pe nari nemultumita. Madeleine stia ca trebuie sa o lase acolo. Nu ar fi avut timp sa o dezlege , sa o incalece si sa plece cu ea. Privirea blanda a iepei ii sfasia sufletul. Ar fi intins mana sa o mai mangaie odata, dar ar fi fost vazuta. Cobori cu grija, se pitula cat mai aproape de pamant. Semintunericul o ajuta cat de cat sa incerce sa pacaleasca vigilenta celor deja iesiti afara.  De sub celalalt coviltir se iti capul frumos al tigancusei care o ajutase. Ii zambi. Si ii facu semn ca era cel mai bun moment sa plece. Madeleine se hotari si incepu sa se tarasca pe burta pana ajunse in varful delusorului. Drucilla ar fi nechezat, in mod normal, asa facea de cate ori se vedeau sau se desparteau. Dar iapa nu scoase nici un sunet, de parca ar fi inteles ca trebuie sa o acopere. Odata ajunsa pe strada, Madeleine fugi cat o tinura picioarele, fara sa se uite in urma… Dupa  minute bune de alergatura se opri gafaind , lipindu-se de peretele primei case la care ajunse. Ii batea inima nebuneste.

Nu o urmarise nimeni, poate ca nici nu remarcasera disparitia ei. Se uita speriata in jur. Lumea inca dormea, pe straduta unde ajunse nu erau decat doi oameni care isi faceau de lucru langa niste carucioare pline de caramizi. Isi infunda mainile in buzunare, incerca sa mearga cat mai golaneste, cum vazuse ea acasa la oamenii care ingrijeau la grajduri. Din cand in cand se uita peste umar sa fie sigura ca nu e urmarita. Se simtea tot mai stinghera cu cat inainta in niste locuri necunoscute. Fu privita curios de un batran care iesise in fata casei sa isi scuture sortul de rumegus.Parea sa fie un tamplar…

-Hei, baiete! Cauti de lucru? intreba batranul. Fata abia il privi, iute, dar nu ii raspunse.

Isi infunda gatul si mai mult intre umeri si grabi pasul. Un adapost, oriunde, ar fi fost potrivit, dar era inca prea aproape de tigani ca sa riste sa o gaseasca asa curand. Ii curgea nasul de frig si de la lacrimile care isi gasisera drum cand se gandi ca nu o va mai vedea pe Drucilla vreodata. Spera si se ruga in gand sa nu ii rupa spinarea in bataie sau sa o vanda vreunui camatar care ar fi facut-o un biet animal de povara. Se afunda pe stradutele mici si intortocheate, incercand sa caute ceva… Nici ea nu stia ce.  ” Poate ar trebui sa ma fi intors la intrarea in oras, poate or fi plecat aia de acolo, poate gaseam pe cineva sa ma ajute sa ma intorc acasa”… Teama o facea sa creada ca daca s-ar fi intors, ai sai ar fi iertat-o si ar fi acceptat cu umilinta casatoria cu Gustave.  Nu stia care frica e mai mare… Picioarele depanau pasii mecanic, frigul ii prinse genunchii  facand-o sa se miste caraghios. Se uita sa vada cat mai era pana sa rasara soarele de tot… Putin, foarte putin…

Atunci ii picara ochii pe minune. Auzise despre Turn, dar nu se gandea ca il si va vedea vreodata. Clipa deveni magica. Se opri fermecata, desi parea tare departe de locul unde se afla ea. Abia se zarea varful. Dar in secunda aceea Madeleine simti cum se linisteste. Ca avea un reper in fuga ei dezordonata. Isi puse in minte sa ajunga acolo cu orice pret, sa ii imbratiseze picioarele Turnului Eiffel. Se agata de acest gand copilaresc ca de o minune. ” Ce mare lucru? Merg continuu pana dau de el. Apoi, vad eu…”

Nu indraznea sa bata la nici o usa, desi simtea deja foamea si era constienta cat de murdara era… Spre marea ei bucurie gasi intr-o rascruce o fantana arteziana din care tasnea doar un firicel de apa. Suficient cat sa isi stampere setea si sa isi spele fata. Forfota de pe strazi nu o mai intimida asa mult ca in primele clipe. Se apleca insetata si bau cu nesat o gura… Cand se ridica, auzi din spate voci puternice, o larma nedeslusita… Privi scurt in spatele ei. Era o satra de nomazi, care puteau fi tovarasii sai de drum. Inspaimantata, lasa apa si fantana in urma, si fugi cat putu de repede. Spaima ii transforma bataile de inima in ciocane cu care simtea ca i se sparge pieptul… Ar fi tipat, dar ar fi fost inutil. Fuga ii era singurul aliat. Se ciocni de o taraba si rasturna in fuga ei cateva legume abia asezate. Balbai ceva omului care prinse a sudui amarnic intamplarea. In goana ei pe strazi se pomeni in fata intrarii intr-un fel de gang, tunel, o intrare ferita de restul drumului. Zbughi intr-acolo fara sa aiba timp sa discearna daca luase o decizie buna. Spaima era stapana ei absoluta… Se opri brusc findca ii aparu in fata un barbat inalt, cu o silueta impunatoare, cu o barba impresionanta. Din capatul gangului se auzira voci. Madeleine se opri cu chii plini de spaima. Nu stia ce sa faca, de acel domn nu stia daca putea trece, locul fiind ingust, din spate puteau fi tiganii. Nebunia si disperarea o facura sa il impinga pe acel domn ca sa isi faca loc sa treaca. Insa cazu moale la picioarele lui… Si isi pierdu cunostinta.

Se trezi greu. Narile ii aduceau un miros aproape familiar. Miros de asternuturi curate. Deschise anevoios ochii si incerca sa priveasca in jur…” Doamne! Da, Doamne sa fiu acasa si sa fi visat urat! ” isi spunea fugara. Incaperea ii era straina dar recunostea lucruri de care se folosea acasa tot timpul. Vazu tava cu ceainicul, cestile, bomboniera… Si simti caldura… Semineul, da… Ii trosnira toate oasele incercand sa se inalte intre perne…”  Ah… Perne moi. Unde ma aflu? ”

Camera era imensa, dar calduroasa si primitoare, un dormitor, pesemne. Nu termina gandul ca usa se deschise incet si isi facu aparitia o batrana slujnica, cu o boneta imensa, cu un sort alb, imaculat.

– Copila… Te-ai trezit! Ma duc sa il anunt pe stapan! Ce o sa se mai bucure!

Si iesi… Madeleine ramase nemiscata. Stapan? Care stapan? Spaima ultimelor zile o facura sa isi imagineze ca a recuperat-o probabil pretendentul ei, domnul Gustave de Villepin. Ceea ce ar fi insemnat inceputul sfarsitului pentru ea… Dar dupa cateva minute pe usa isi facu aparitia acelasi domn inalt din gang. Isi ascunse nasul sub patura speriata, privindu-l doar cu jumatate de ochi. Era asa de infricosata incat nu stia la ce sa se mai astepte…  Insa domnul, pe cat de masiva ii era statura, pe atat de blanda ii era vocea.

-Draga mea, dormi de trei zile. Mi-ai cazut plocon la picioare, aveai febra si te-am adus la mine. Cand te simti in stare, vom vorbi. Acum o sa o rog pe Marie sa iti aduca o supa calda si o sa te rog sa mananci, sa prinzi puteri.

Madeleine il asculta vrajita. Domnul acela avea un timbru ciudat, dar o voce extrem de invaluitoare.  Marie veni cu supa, o ajuta sa se ridice si o hrani. Fata era inca sleita de puteri, dupa atata fuga si somn letargic. Se hotari sa isi ascunda adevarata identitate. Ii spuse lui Marie  ca se numeste Marion si ca provine dintr-o familie saraca de la tara care a alungat-o fiindca nu aveau cu ce sa isi mai hraneasca cei sase copii. Minciuna prinse. Batrana Marie o mangaie pe crestet facand-o pe Madeleine sa tanjeasca dupa bunatatea maicutelor din manastirea de la Lyon. O privi cu drag, ca pe o bunicuta de care soarta se ingrijise sa o lipseasca de mica. Marie ii povesti ca se afla in casa unui nobil rus care s-a refugiat din Rusia dupa o afacere paguboasa. Si s-a stabilit in Paris, unde deja era cunoscut in inalta societate. ” Deci accentul acela ciudat asa se explica” gandi fata…  Nu ar fi stiut cat de in varsta era salvatorul ei, o nedumerea si mira barba lui deasa, usor carunta, bine ingrijita. Parea om bun, insa Madeleine nu mai voia sa creada in bunatatea nimanui, mai ales dupa cele petrecute.

In cateva zile se refacu si cobori din camera. In salon o astepta Mikhail, stapanul casei. O privi zambind cum cobora atenta, in varful picioarelor.

-Mi-a spus Marie ca esti plecata de acasa, ca loc de intoarcere nu mai ai. Ramai la noi. Ai un pat, o masa, iti voi da si o simbrie buna daca vei ajuta pe gospodinele de aici. Ele te vor invata ce ai nevoie. Tot ce vreau e sa fii cinstita si sa nu furi. In casa mea au intrat doar oameni buni… Iar despre povestea ta vom vorbi cand vei simti tu, bine?

Fata incuviinta cu o usoara aplecare a capului. Ar fi facut si o reverenta, din reflex, insa renunta ca sa nu isi tradeze originea.

Zilele lui Madeleine, devenita Marion, slujnicuta in casa lui Mikhail, intrara intr-un con de liniste si pace mult dorita. Dupa aproape doua luni reusise sa scape de angoasele care o mai chinuiau doar noaptea in somn. Casa aceea era cea mai buna ascunzatoare. Era fascinata, dar si contrariata de tabieturile ” stapanului” sau. Petrecea multe ore inchis in biroul lui, singurul loc din toata casa unde  Mikhail nu permitea decat lui Marie sa intre. Cand iesea de acolo, batrana mirosea a tutun de pipa, fiindca doar acolo fuma stapanul. Uneori, din biroul acela misterios se auzeau acordurile pianului. Madeleine isi cauta de lucru in apropiere ca sa poata trage cu urechea, pianul fusese un bun companion la manastire, unde invatase sa cante. Recunostea multe din bucatile interpretate de Mikhail. Fredona in soapta cu melancolie… Asa ar fi atins pianul… Incerca sa se simta multumita cu viata linistita pe care o capatase, insa neastamparul o impingea sa doreasca un pic mai mult. Isi aminti ca e curajoasa, ca e educata si ca nu va putea ramane vesnic in postura de slujnica… Turnul Eiffel ramasese inca o dorinta neimplinita… De teama nu iesise decat peste drum la bacanie, la piata, in coltul strazii si inapoi in casa… La fiecare iesire in afara casei, avea impresia ca Turnul o cheama. Si isi promitea zilnic ca se va duce…

-va urma-