Madeleine si Parisul- ultima parte-

Posted on

Nu stia de ce ii fugise pamantul de sub picioare, de ce simtea ca se sufoca, de ce ii imboldeau lacrimi amare ochii… Experimenta pentru prima data in viata ei, intr-un timp mult prea scurt, iubirea si dezamagirea laolalta. Gustul lor impreuna, lasa amarul acela care ineaca sufletul. Madeleine incerca sa se stapaneasca, tremura din toate incheieturile. Slujnicutele revenira la bucatarie povestind despre emotionanta intalnire intre tata si fiu, despre frumoasa nemtoaica cu care urma sa se casatoreasca fiul stapanului. Fiul stapanului, Alexei… Cel cu vorbe frumoase de la picioarele turnului la care isi dorise atat sa ajunga, cel care o fermecase fara putinta de a se mai rupe din vraja… Alexandre… Alexei…

Dupa aproape o ora se servi masa. Mady era pentru prima data scutita de la aceasta activitate, desi Mikhail o prefera. Dar batrana Marie intelese fara vorbe tulburarea fetei si o trimise sa faca ultimele retusuri pentru desert. Tortul, dar mai cu seama trufele, fusesera un succes. Johanna, viitoarea sotie a lui Alexei dori sa felicite bucatareasa care a pregatit asa un desert grozav. Marie o trimise in salon sa fie felicitata. Biata Madeleine isi tragea picioarele de parca i-ar fi curs plumbi in calcaie. In salon, lumina si frumusetea uimitoare a Johannei o facura pe Madeleine sa stranga ochii. Spre usurarea sa, barbatii iesisera in gradina sa fumeze si sa depene povesti. Tata si fiu… Astfel ca Mady, se inclina respectuos dupa ce primi laudele si iesi cat putu de repede. Pentru nimic in lume nu ar fi vrut sa dea ochii cu barbatul de care … Pe care… Il iubea? Putea iubi asa de usor? Putea sa fie atat de naiva?

In bucatarie se zvonea ca musafirii vor ramane cateva zile, dupa care vor pleca impreuna cu Mikhail in Germania pentru a oficia nunta fiului sau. Pana sa ajunga in patutul sau, Madeleine isi dadu seama ca tortura propriilor ganduri  era mult mai groaznica decat oricare alta . Ii trecu prin cap sa fuga, sa iasa si sa scape de povara… Dar deja stia ca nu avea unde sa plece, decat daca ar fi ales iarasi sa riste. Norocul nu putea fi mereu pe aceeasi strada cu ea. Dupa ce adormi toata lumea, se strecura din odaita, isi puse un sal pe umeri si se ascunse sub nuc, in gradina, pe bancuta. Acolo planse in pumnii ei mici, racorindu-se de toata tensiunea ce o stranse si o facea sa suspine, taindu-i respiratia.

A doua zi dimineata surprinse pe toata lumea cu felul in care isi prinse tot parul sub boneta pe care o coborase pana peste nas, aproape. Il vazu pe cateva ori pe Alexei, insa acesta nu o remarca. Trecea stearsa si mica, cu trebusoarele ei zilnice. In gand, Madeleine inalta rugi fierbinti sa nu fie descoperita. Alexei parea ingandurat, se lumina la fata doar cand era impreuna cu tatal sau. Acum stia si fata de ce ii paruse atat de cunoscut Alexandre cand ii facuse portretul. Statura, vocea, gesturile, zambetul, caldura le mostenise de la Mikhail. Pana la cina musafirii se facura nevazuti in casa, plecasera sa viziteze Parisul. Agitatia pregatirilor ii ocupa mintea o vreme. Marie, prinsa pana peste cap cu pregatirile speciale, o trimise pe Madeleine in biroul stapanului sa aeriseasca si sa stearga praful. Mady se mira, dar nu indraznea sa se opuna batranei. Isi lua carpele si se apuca de treaba.  Pianul semana cu Drucilla ei, parca ar fi asteptat-o. Ii atinse usor colturile cu o mangaiere tematoare. Deschise geamurile larg si aduse lumina in acel sanctuar al lui Mikhail. Putea vedea pentru prima data de ce era asa de stricta intrarea acolo. Poze ale familiei erau peste tot, ale fostei sotii, o rusoaica frumoasa, ale lui Alexei la diferite varste…

Dadu sa plece dupa ce termina de dereticat, insa ceva o chema inapoi. Pianul… Forfota pregatirilor era in cealalta parte a casei, dar se temea  sa atinga clapele, cineva ar fi putut sa o auda. Dar nu rezista tentatiei si atinse cateva clape… Isi simti sufletul racorit, mangaiat. Inchise ochii si canta cateva note din memorie… Nu avea de unde sti ca din gradina, Mikhail o auzise. El nu plecase la plimbare, isi petrecu toata dimineata la soare, in gradina. Madeleine se simti mai bine dupa vitejia comisa, iesi, incuie biroul si preda cheile batranei Marie. Isi permise luxul unei jumatati de zambet trist…

Inaintea cinei, Mikhail o chema pe fata la el. Intra sfioasa si astepta.

-Scumpa mea, ai facut o treaba minunata aici, l-ai umplut de viata, si cu o mana intinsa ii arata biroul. Nu o sa mai indraznesc a fuma aici mult timp, miroase a curat acum. Si ii zambi larg. Madeleine se inclina respectuoasa…

-Pot pleca? intreba fata.

-Desigur… A! Stiai ca fiul meu picteaza? Cand ne vom intoarce din Germania iti voi arata cateva din lucrarile lui. Nici eu nu am avut ragazul sa ma uit prin toate.

Madeleine il privi cu ochii mariti, se gandea ca putea fi o aluzie la portretul facut de Alexei. Dar nu, se sperie degeaba. Stapanul dorea conversatie fiindca era fericit, se revazuse cu fiul, urma sa plece pentru nunta… Asta trebuie sa fie, isi zise Mady. Mikhail se uita la ea cum nu avea astampar si ii spuse ca poate sa plece.

Zilele treceau tare greu cu musafirii aceia prezenti, Madeleine facea adevarate scenarii ca sa evite o intalnire cu Alexei, desi murea sa il vada fata in fata… In ultima seara, fu trimisa sa schimbe asternuturile in camera unde dormeau Johanna si mama sa. Se executa cu un nod in gat. Mai avea cateva minute pana sa termine si auzi pasi si un ciocanit usor la usa. Clipa de care fugise devenise reala.

-Ma scuzati, o caut pe Johanna, zise Alexei.

Madeleine, cu fata intoarsa spre patul pe care il aseza cu maini nervoase, raspunse cu glas ragusit de emotii:

-Nnu e aici, conasule. Tre’ sa fie in gradina… Incerca sa vorbeasca cum le auzea mereu pe fete la bucatarie.

-Bine, ma scuzati, o sa le caut… Si se intoarse sa plece.

Madeleine crezu ca ii va pocni inima de atata incordare. Se aseza sfarsita pe coltul patului, ofta adanc si…

In usa, aparu din nou Alexei, care o privea cu o mirare tot mai mare…

-Tu? Dumneata, Marion? Glasul asta… E cu putinta? si se apropie de fata. Ii lua fata intre maini si o privi adanc in ochi.

-Cum sa fie cea mai frumoasa femeie din Paris slujnica tatalui meu? Spune , te rog!

Madeleine nu spunea nimic. Incepu sa planga si se smulse din mainile lui si fugi pe scari ca o nebuna. Alexei vru sa se duca dupa ea, insa de afara se auzeau intorcandu-se Johanna si mama ei.

Odata ajunsa in bucatarie, fata o ruga plangand pe Marie sa o lase sa se retraga, ii spuse ca o doare capul ingrozitor. Marie, femeie trecuta prin viata, simti ceva in neregula cu fata asta de ceva timp. O privi scurt si o elibera de sarcini.

Noaptea nu o lasa sa adoarma deloc. Framantari neintelese ii cutremurara fiinta, nu stia ce sa faca , ce sa inteleaga. Se simtea profund nefericita… Iesi din nou din camaruta, plansul ei infundat le-ar fi trezit pe fetele cu care dormea. In gradina, sub nuc, gasi alinare. Noaptea ii asculta tanguirile si ii trimitea mangaieri, strecurandu-i pe par raze blande de luna. In casa nesomnul il chinuia si pe Alexei. Instinctul il indemna sa iasa afara. In pragul usii, o mana decisa il opri. Era tatal lui.

-Alexei, nu te duce. Cred ca stiu deja jumatate din ce se petrece. Las-o sa se linisteasca. Fata asta nu e una oarecare, nu ii tulbura viata. Intoarce-te la logodnica ta. Marion e prea buna ca sa treaca prin asa o drama. Timpul vindeca, va veti uita, crede-ma…

-Ea ti-a povestit?

-Nu. Dar in ziua cand a fost la turnul Eiffel a venit schimbata. Eu cunosc luminita aceea stranie din ochii unui tanar. Apoi am gasit intre schitele tale portretul ei. Le-am legat povestile intre ele  si a rezultat ce stiu. Hai, du-te la culcare, fiul meu…

Alexei privi intai spre usa, apoi spre tatal sau si se urca inapoi in camera. Insa Mikhail iesi in gradina, se indrepta incet spre Madeleine si se aseza pe bancuta langa ea, inainte ca fata sa il simta. Ii lua parinteste capul intre palmele lui mari si ii spuse cu glas cald:

-Fetita mica, tii minte ca te-am rugat sa imi spui povestea ta cand vei simti? Ei, acum cred eu ca e momentul. Mady il privi si speriata, si mirata, insa nu reusi sa scoata nici o vorba. Se arunca cu manutele dupa gatul lui si incepu a plange si mai amarnic, in hohote. Mikhail o lasa minute bune asa, dupa care ii sterse ochii, apoi nasul, cu batista lui. Ii ridica barbia si o indemna sa povesteasca…

In noaptea aceea Madeleine ii destainui intreaga ei viata pana acolo. Mikhail o asculta in tacere, mangaind-o bland pe parul moale, stergandu-i ochii din cand in cand.

A doua zi dimineata, Marie fu instruita sa lase fata sa doarma cat simte, fiindca e putin bolnava. Astfel ca Alexei pleca din casa tatalui sau fara sa o mai vada vreodata pe Madeleine.

Ea se trezi abia spre pranz. Pe pervaz, langa pat, gasi un bilet si o foaie mai mare. Era portretul ei si un bilet de la Mikhail.

” Draga Madeleine, dumneata esti o fiinta foarte delicata dar si puternica. Locul dumitale nu e la bucatarie. Vei ramane in casa ca si stapana pana revin din voiaj. Marie are toate instructiunile. De fetele de la bucatarie nu te ingriji, are buna mea grija. In lipsa mea te rog sa te pui pe picioare si sa te odihnesti, sa iei trasura si sa rogi pe Pierre sa te plimbe prin tot Parisul. Bani vei primi tot de la Marie. Ia-ti tinute demne de o fata de rang nobil. Cat despre Alexei, stiu ca il vei uita greu, dar o vei face. Eu am fost exact ca el, tanar si e navalnic. Dar voi veghea sa nu comita greselile mele. Vei suferi o vreme, dar stiu ca esti puternica si vei intelege ca ti-am vrut doar binele… Si sa nu uit, nu lasa sa se astearna praful pe pian. Canta de cate ori vei dori la el… Imi vei canta ceva si mie cand ma voi intoarce…Portretul e al dumitale, ti se cuvine.

Cu consideratie, al dumitale

Mikhail. ”

*

Trecuse  aproape o luna de la plecarea lui Mikhail in Germania. I-a scris Madeleinei saptamanal, vrand sa stie cum merg lucrurile acasa, cum se simtea. Fata isi revenea din ce in ce mai bine. Pierre o ducea la plimbare de cate ori dorea. Numai la turnul Eiffel nu mai vroia sa ajunga. Intr-o dupa amiaza frumoasa de inceput de septembrie, Pierre o ruga cu cerul si pamantul sa o duca la Eiffel, ca sa se poata vedea si el cu iubita lui. Madeleine accepta. La urma-urmei, era doar un loc. Ajunsa acolo se uita cu melancolie la Pierre cum isi intampina iubita cu veselie, cum se luara de mana si cum se priveau… Madeleine il informa pe Pierre ca va merge peste drum, la cafeneaua din colt sa bea ceva cald. Pierre incuviinta si isi intoarse ochii spre frumoasa lui.

Mady stia ca e putin ciudat pentru o femeie singura sa se aseze la o masa intr-o cafenea, insa fata nu isi facea probleme. Dadu comanda, se aseza comod si incepu sa priveasca trecatorii. De la ultima masa, un muzicant isi incepu chansoneta la acordeon… Furata de muzica, Madeleine simti cum pacea incepe sa coboare usor in sufletul ei. Insa viata mai avea surprize de oferit…

In fata cafenelei opri o caleasca. Din ea cobori un tanar zvelt, care se indrepta spre mesele libere. Madeleine ramase cu ochii lipiti de caleasca… Se ridica in picioare cu inima batandu-i cu o putere de care uitase… Unul din caii inhamati la acea caleasca semana cu Drucilla ei. Ba nu, era chiar Drucilla ei! Pleca spre caleasca fara sa se uite ca da peste oameni, ajunse in dreptul cailor si spuse usor:

-Drucilla, draguta mea… Ochii ii erau plini de lacrimi…

Vizitiul o privea ca pe o nebuna. Drucilla necheza cum isi amintea Madeleine, dand de inteles ca o recunoscuse. Fata o lua de dupa grumaz si-i mangaie botul cu blandete. Din spatele ei, toata scena o privea tanarul care tocmai coborase din caleasca. Mirat, contrariat, se apropie de tanara care arata cailor sai o atat de  neasteptata atentie.

-Mademoiselle, va pot ajuta cu ceva?

-E Drucilla mea, pe care am pierdut-o acum aproape o jumatate de an, mi-au luat-o nomazii, am crezut-o moarta… Madeleine isi mangaia calutul si plangea de bucurie.

-Ei bine, acum e calul meu, fiindca se pare ca eu l-am cumparat de la niste negustori care pomenisera de niste nomazi.Tanarul era calm si ii zambea galant.

O invita pe Madeleine sa se aseze, sa se linisteasca si sa ii povesteasca de ce sustine ca e calul ei…

Madeleine il privi atenta pe tanar… Se prezenta drept Maurice… Nu, nu il stia de nicaieri. In timp ce ii povestea, ochii o mangaiau pe Drucilla cu drag. Dincolo de caleasca se vedea turnul Eiffel, maiestuos, impozant, magic…

 Tanarul din fata ei o sorbea din priviri, ascultandu-i povestea cu atentie si incantare…

Madeleine realiza ce i se intampla. Viata incepea sa fie buna cu ea, vazand-o cat de decisa era sa nu cedeze si sa nu faca concesii, oricat ar fi avut de suferit… In trupul ei fragil se ascundea o putere si o determinare de a nu-si trada buna crestere, dar nici credinta proprie…

Era prima zi dupa un lung sir de zile si ani in care si-a dorit sa simta tihna pe care o simtea asezandu-i-se pe suflet,  in acea zi calda de inceput de toamna…

Parisul avea o vraja speciala, acordeonistul isi relua chansoneta, Maurice o asculta topit.

Madeleine lasa acea pace sa o cuprinda si sa o stapaneasca… Avea nevoie, dupa atata vreme, o merita pe deplin…

*

13 responses »

  1. Foarte frumoasă povestea şi spre deosebire de multe altele, foarte verosimilă. Nu peste tot, un coup de foudre sparge destine, reîmparte alegerile inimii şi/sau reface tristeţi. Viaţa nu se întîmplă să fie chiar întotdeauna ca din cărţi. Mi-a plăcut!

    Apreciază

    Răspunde
    • Tiberiu, multumesc pentru reactie. Venind de la tine, aprecierea capata valente deosebite. E relativ simplu sa scrii povesti cu iz de basm. Pentru povestile verosimile e nevoie de un plus de traire. Si rabdare cu povestea…
      Povestea lui Madeleine e una care m-a urmarit multi ani. I-am dat dreptul la existenta, scotand-o dintr-un vis care imi revenea obsedant de-a lungul timpului.

      Apreciază

      Răspunde
  2. Orice incercare prin care ne trece viata e ciclica. E ca intr-o bucla temporala. Trebuie sa existe undeva in univers, indiferent de moment, o compensatie. Totul e sa nu iti pierzi increderea, credinta ca mereu e loc si de mai bine.
    Da, a venit toamna… Anotimpul sufletului meu…

    Apreciază

    Răspunde
  3. Imi faceam mustrari de constiinta ca timpul nu mi-a permis sa stau saptamana asta mai mult la calculator si ca nu am apucat sa citesc parte cu parte… Dar iata ca rabdarea mi-a fost rasplatita si azi am stat pe indelete si am avut ocazia sa-ti citesc povestea de la cap la coada. Parca as fi stat intinsa in pat citind o carte buna. Frumoasa naratiunea, extraordinare personajele. Daca era sa te iei dupa nesatul meu de-a citi, mi-as fi dorit sa nu se termine aici. Sfarsit de secol cu domnite, cavaleri si trasuri… Frumos!

    Apreciază

    Răspunde
    • Esti unul din cei mai rabdatori oameni pe care ii cunosc. Si ma simt recunoascatoare pentru rabdarea de a fi citit toate partile acestei povesti. Si intr-un fel ai dreptate, povestea putea merge mai departe, dar nu pe blog. E genul de poveste care merge scrisa cu stiloul, pe foaie cuminte. Tocmai pentru a putea reda cu mai mare grija detalii, gesturi, sentimente, expresii…
      Ma bucur ca ti-a placut…

      Apreciază

      Răspunde
  4. Sa stii Sonia ca le-am citit pe toate, chiar daca nu am avut eu starea necesara sa mai si comentez. Dar te citesc zilnic, ba chiar de cateva ori pe zi… 😉

    Apreciază

    Răspunde
  5. Eu abia azi mi-am facut timp sa citesc si ultimele doua parti, ramasesem in urma 🙂
    Iti multumesc, sa mai scrii asa ceva 🙂 Fara sa te superi pe mine, sper, imi permit sa-ti sugerez sa faci mai bine mai multe parti si sa scurtezi din lungimea post-urilor, cred ca vei avea de castigat…
    Sa ai o saptamana frumoasa, Sonia!

    Apreciază

    Răspunde
    • Multumesc, Teo. Orice sfat e bine venit. E o incercare povestea asta, una curajoasa, cred eu. Daca as fi avut idee ca va fi atat de lunga, poate ca ar fi trebuit sa o impart in mai multe parti, mai mici, care sa apara saptamanal. Ai avut rabdare si iti sunt recunoscatoare. Nici vorba de suparare!
      Saptamana frumoasa si tie…

      Apreciază

      Răspunde
  6. Am scris si-am sters si iar am scris si iar am sters 😀 Am vrut sa comentez ceva inteligent. Sa spun cu vorbe mai alese cat de mult mi-a placut dar orice as pune acum pe foaia laptopului nu-mi pare demn. E o poveste superba, completa.

    Apreciază

    Răspunde
    • Deci ti-a placut povestea lui Madeleine… Uneori o mai uit si eu, ma bucura nespus rabdarea ta de a o lectura.
      O sa te rog, sau o sa va rog, sa scrieti exact ce simtiti, iar de nu, nu e bai. Mi-ajunge si ma onoreaza simpla trecere. E genul de bucurie care ma face fericita. Multumiri…

      Apreciază

      Răspunde
  7. M-a fascinat Mikhail. Felicitări, Irina. Extrem de bine conturate personajele.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: