Respiratii de o zi…

Posted on

Azi mi-am facut picaturi de timp… Cat sa respir si sa imi amintesc de tine… Si sa iti scriu putin.

Am lipsit o vreme, am avut ceva incurcaturi, dar s-au rezolvat. Cand am revenit, am cautat cu febrilitate adolescentina in cutia de scrisori… Nu am gasit nimic de la tine. Inca… M-am gandit ca si tu ai incurcaturile tale, altfel mi-ai fi trimis macar o adiere de zambet… Dar ti-am simtit prezenta tacuta, ochii tai peste randurile mele. Si ar trebui sa imi fie de ajuns. Si sa ma simt mangaiata… Dar tot imi lipsesti, orice as face, oricat as scrie. Mai ales cand scriu, imi lipsesti. Literele si cuvintele mele par a te cunoaste mai bine decat mine. Pentru ca ele imi vorbesc despre tine. Imi vorbesc despre valurile moi, blande pe care le provoaca undele sufletului tau, atunci cand iti suprimi, barbateste, un oftat… Stiu, nu te aude nimeni, nu te inteleg multi. Nici nu ai nevoie. Tu stii mai bine…

Azi o sa te rog sa ma ierti ca nu ti-am spus pana acum, fiindca am realizat ca sunt egoista, mai mult decat acceptam  ca sunt… Sunt lucruri pe care nu o sa pot sa le impart cu tine niciodata. Nu pot si nici nu vreau. Nu impart cu tine nici o singuratate, nici o nemultumire din trecut, nici o dezamagire peste care am trecut singura. Sunt ale mele. Tie ti le pot depana, cu capul sprijinit pe pieptul tau, ca povesti… Dar nu.

Am pierde clipe pe care le putem modela dupa chipul si asemanarea apropierii dintre noi. Eu nu ma pricep cum, dar ma bazez pe instinctele tale… Si iti voi da jumatatea mea de zambet, la care voi plusa cu o avalansa de imbratisari… Iar tu le vei modela dupa cum simti. Dupa cum ma vei simti… Te voi lasa sa imi explorezi latura vulcanica si sa ma uimesti cat de mult pot sa fiu a ta… Si intre timp, ne vom obisnui sa ne oglindim dorintele, incat sa ne ghicim din priviri. Stiu, sunt pretentioasa, dar totusi, nu cer prea mult. Doar putina rabdare…

Ai tinut vreodata intre maini o chitara? Ti-ai trecut degetele peste contururile ei? Ai incercat sa auzi cum suna daca atingi doar putin corzile? Eu sunt ca o chitara, usor dezacordata… Trebuie doar sa iei pe rand fiecare coarda si sa asculti cum i se modifica sunetul sub degetele tale.  Acum tot ce fac eu seamana cu un solo de chitara cantat de pe corzile mai groase, mai rezistente… Cantecele le mai tin minte, cred ca le stiam dintotdeauna. Dar uneori, in noapte, lemnul din care e facuta chitara, rasuna.

Cred ca nu mai stiu sa ma indragostesc, asa ca o sa fiu putin in incurcatura… Cred ca mai intai o sa iti iubesc mainile. Sau gura?… Sau… Nu stiu… Sa ma tii de maini, sa ma privesti in ochi si sa imi dictezi echilibrul fiecarui pas… Mda, e cam mult ce ti-as cere, nu-i asa?

Dar ma opresc aici. Azi atat am vrut, sa ma opresc si sa te respir. Putin…

11 responses »

  1. Imi place ca nu il lasi sa uite ca esti aici, ca existi… Ce frumos ar fi, ca intr-o zi sa publici si raspunsul la una din scrisorile tale adesate, numai ele stiu, cui… 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  2. Da, exact ce a spus si Maria, si mie mi-ar placea sa vad intr-o zi raspunsul lui. Hai, Sonia, uimeste-ne cu asta, asteptam! 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  3. Tineam inca de mic in mana chitara fratelui meu si mereu mi-era ciuda ca el stia sa cante la ea, iar eu nu…

    Apreciază

    Răspunde
  4. Am gasit:

    Sper sa-ti placa. Pe mine ma maseaza pe creieri 😀

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: