Nu mă conduce, ştiu drumul !

Posted on

– din gândurile unui bărbat român-

Românie scumpă, ai reuşit să mă înfrângi, deşi nu mi-a trecut prin minte să mă războiesc cu tine vreodată!

Şi azi te părăsesc ca pe o amantă infidelă şi făţarnică. Nu ştiu şi nici nu te interesează unde oi ajunge. Dar nu-ţi las leşul meu, pentru nimic în lume! Că dacă rămân, îţi voi deveni „îngrăşământ” atât de repede… Am încercat să fiu om în ţara mea, să fiu mândru că mi-s român. Mi-ai spurcat zilnic feliie de mândrie cu care îmi începeam ziua, lângă cafeaua tot mai ieftină şi tot mai amară. Am zis că te suport aşa, fie ce-o fi, că meriţi!

Şi mi-am găsit şi-o fată grozavă cu care să împart ştirile de seară de la Tv, cât ronţăiam nişte seminţe la pungă de 2 lei. Şi mi-era aşa dragă! Fata asta a înghiţit şi ea multe până să dea de mine, mizerii de la nişte părinţi beţivi, servicii tot mai umilitoare şi prost plătite, bărbaţi posesivi si needucaţi… Ne-am găsit şi-am ştiut ce gust are fericirea când ne-am luat o chirie împreună. Că am iubit-o toată noaptea aceea, chiar dacă a doua zi munceam amândoi. Şi fata mea e frumoasă tare, are nişte mânuţe mici cu care se chinuie în fiecare zi să modeleze covrigi şi pâine la brutăria unde munceşte. Vine acasă stoarsă de puteri. Eu, dacă mi-s acasă, o bag repede la duş, o masez şi o duc ca pe un copil in braţe în pat. Şi-aşa aş face dragoste cu ea atunci, dar nu mă îndur. O rog să doarmă şi-adoarme repede. Seara mâncăm tocăniţă de cartofi împreună şi ne ungem pe nas cu bulion, şi râdem, scumpă Românie… Ca doi demenţi care se iubesc, cei mai bogaţi săraci ai tăi…

Apoi ne lungim la televizor. Mă uit la ea cum râde, veveriţă, la filme pe care le-a văzut de zeci de ori. Şi eu râd de râsul ei. Dar îmi vine să plâng… Mă abţin dracului, că-s bărbat! După aceea ne facem de cap în linişte, că în camera alăturată stă gazda şi ne tot ameninţă, hoaşca naibii, că ne dă afară dacă o deranjăm. Aşa că ne dăm dragostea pe „silence” şi ne iubim… Şi iubita mea mă face să mă simt sultan cu o mie de cadâne… Şi eu mă strădui să o fac prinţesa, regină, zeiţă. Uneori simt că ne şi iese povestea, legenda. Dar ea, draga de ea, mai citită ca mine, îmi spune:

– Omuleţule, lasă-mă să fiu numai iubita ta, că-mi ajunge…

Şi ştii cum mă sărută? Ca o nebună, îmi ia tot aerul…

Şi ce mare lucru am vrut noi, eu mai multe ca ea?

Să o fac să simtă că e femeie, nu robot într-o fabrică şi gospodină acasă. Ea, sărăcuţa, are imaginaţie şi îmi zice, în faţa farfuriei de cartofi prăjiţi, că se simte ca Ingrid Bergman în „Casablanca”. Şi cum să nu iubeşti aşa minune de Om?

Fata mea visează să aibă ciorapi lycra, ghete îmblănite şi geacă cu glugă. Şi să mâncăm de Crăciun friptura de porc… La tavă. Eu ii zic c-om avea de toate. Trebuia să îi promit măcar. Chiar de înghiţeam tot mai des noduri amare.

……………………………………………………………………………………………………………….

Şi luna trecută mi se îmbolnăveşte. Şi moare.

Şi eu rămân clăpăug între ce a fost şi ce este… Nimic nu mi-a rămas, Românie.

Ce mare lucru am vrut? Să fac din femeia mea o femeie care să fie mândră că e femeie în ţara ei! Să nu îşi mai coase seara ciorapii cu fir de păr din capul ei ca să meargă cu mine în oraş a doua zi!

Am vrut să o duc câteva zile la mare, sau la munte. Am ţinut-o între munţii de gunoaie din spatele blocului şi in marea de nesimţire din cartierul unde ne-am mutat. Că e cea mai ieftină chirie. Dar ea era fericită, mititica. Mă avea pe mine, eu pe ea… Acum… s-a dus. Bronşită netratată, pneumonie… Gata.

Eu a cui mai sunt? Când te-am vazut prima dată, Românie scumpă, eram mic. Mi-am jurat că o sa cresc şi mă fac Om Mare.

Mi-am dat bonurile de masă de pe două luni, am vândut tot ce mai aveam şi te las, scumpă Românie. Te las şi ţi-o las în pântecele tale nesătule pe iubita mea. Care a murit dorind…

Nu o să îmi simţi lipsa, ştiu sigur, nu te-am văzut să plângi după nici unul din fii tăi care te tot lasă de vreo 15 ani încoace.

Rămâi sănătoasă, scumpă Românie, că mă duc şi nu mă mai întorc! Nu are cine să mă mai aştepte.

Nu, nu mă conduce, ştiu singur drumul spre ieşire…!

18 responses »

  1. E prima ta scriere-manifest… E interesant sa-ti lasi glasul sa strige, chiar daca in tacere uneori…

    Apreciază

    Răspunde
  2. … si, mai ales, Romanie, fa-te ca nu esti acasa, cand o sa sun la usa, venit in vizita. E mai bine asa… Felicitari pentru randurile astea, la suflet mi-au mers.

    Apreciază

    Răspunde
  3. M-a luat cu fiori. Imi dau seama ca sunt o norocoasa a vietii si ca aceste drame imi sunt necunoscute pe propria piele… Cu toate astea stiu ca ele exista si de aceea ma bucur de tot ce am si cum am. Mi-ar fi si mai usor daca as pleca din Romania, dar nu-mi doresc asta. Poate si pentru ca simt ca dramele nu se opresc la granita tarii. Sunt pretutindeni, uneori chiar dincolo de orice imaginatie…

    Apreciază

    Răspunde
    • Intr-adevar, dramele nu au granita. Fiindca li se petrec oamenilor, indiferent de nationalitate. Povestea mea s-a vrut un strigat din sufletul unui barbat tanar care suferea cumplit. Si m-a impresionat destul de mult cat sa scriu despre asta.
      E destul de greu sa privesti in ochii unui om care se simte ingenuncheat in propria lui tara… Fiindca e cinstit, munceste si iubeste.

      Apreciază

      Răspunde
  4. Modul în care societatea ne răspunde are o însemnată cantitate de feedback corect pentru majoritatea; desigur, există și nefericisme, dar, funcțional vorbind, proximitatea noastră societală nu e un suis generis și nicio acțiune de-a noastră n-are nici în clin nici în mânecă cu mersul trebii. Și dacă este adevărat ce zice acel bărbat, prin vocea ta, cred că ne conducem singuri afară dintr-o logică pe care tot noi ne-o creionăm.

    Apreciază

    Răspunde
    • Ai dreptate. Fiecare dintre cei care aleg calea pribegiei au motive lor, subiective, care nu pot fi definitorii pentru o intreaga societate. Povestea mea se vrea doar o subliniere artistica a unei drame singulare. Drama care m-a impresionat la timpul ei si care si-a croit azi loc intre randurile mele.
      Nu am militat pentru aceasta solutie, prin acest articol, pentru ca nu e relevanta.
      E doar povestea unui singur om care nu a mai suportat sa ramana in tara dupa moartea iubitei sale.
      Multumesc pentru vizita.

      Apreciază

      Răspunde
      • Desigur, dar e strict logica sa, după cum ziceam și mai sus. Unii se sinucid, alții se recăsătoresc după 2 săptămâni, dar cei mai mulți dintre ei nu fac niciuna dintre toate astea, ci pur și simplu stau. (și când zic stau, înțelegi tu Sonia la ce mă refer). Mi-a plăcut foarte mult oricum!

        Apreciază

        Răspunde
  5. Băiatul nostru este deja în Canada.
    Şi nici noi n-o să mai facem mulţi purici pe aici.
    Aşa cum bine ai spus, nici să mor nu mai vreau în ţara asta tristă.
    Felicitări pentru articol.

    Apreciază

    Răspunde
  6. offf sonia… toate povestile tale sunt triste (ei hai nu toate, dar cele mai multe); am tot zis sa-ti spun asta si uite acuma nu ma mai abtin…
    fiindca lumea e suficient de trista, cum spune tiberiu, ar trebui sa inventam macar povesti fericite, sa le cautam prin locuri aparent netulburate, sa ridicam frunzele de brusture si sa scotocim dupa ele printre firele subtiri de iarba…
    sau macar sa lasam o fanta de speranta si bucurie chiar si unei tristeti neinduplecate…

    Apreciază

    Răspunde
    • Mosule bun, lumea e intr-adevar trista, e adevarat ca scriu intr-o nota asemanatoare, insa numai asa, povestind astfel, vorbind celor dragi, am reusit sa ma ridic din mine, cea care eram odata.
      Ma tenteaza uneori sa imi scriu povestea propriei mele inimi, dar realizez ca ar fi ceva gresit.
      Si trebuie sa iti spun ceva: povestile mele sunt ca randunele, vin, se aseaza, ciripesc si pleaca. Uneori randunele mele zboara foarte aproape de pamant, prevestind furtuna. Atunci ele isi spun povestea speriate, sau agitate.
      Cand sufletul meu va inceta sa mai planga si isi va fi rotunjit cautarea, sper ca voi avea randunele vesele pe umeri… Iar povestile sa se priceapa sa curga lin si fericit…

      Apreciază

      Răspunde
  7. Romanie scumpa imi lipsesti…dar nu ma lua in seama cand te voi revedea…poti fi sigura ca nu voi ramane mult…imi plac „formele” tale, dar „fondul” ma amaraste…
    Superb Sonia…Multumesc!

    Apreciază

    Răspunde
  8. foarte frumos! imi pare rau pentru fericirea dusa, imi pare rau pentru Romania…

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: