In fata mea o mare de oameni. Grabiti, tacuti, impachetati in haine de ploaie… Am incercat sa ii depasesc sa imi vad de drumul meu. Erau prea multi, prea inalti, prea inghesuiti unii in altii… Am vrut sa intreb pe cineva unde se grabesc. S-a intors un domn, cu fata acoperita pe jumatate de o palarie ciudata. Mi-a spus scurt, parca rastit:
-Nicaieri!
Am vrut sa imi cer scuze, cum fac de obicei, dar deja imi intoarse spatele. Nici macar nu isi vorbeau intre ei. Pareau toti niste straini, fiecare cate o singularitate hilara, avand in comun doar directia ciudata inspre care se indreptau. Uitasem incotro ma indreptam chiar eu… Dar din spatele meu, alt val de oameni, cu fetele plecate, ma fortau sa merg in acelasi ritm cu ceilalti. Un murmur ciudat se ridica din multimea grabita. Parca se rugau… Sau blestemau?
Pareau zgribuliti de frig. Eu eram de-a dreptul caraghioasa in rochia mea usoara, fara maneci, de in. Eu plecasem in plina vara, iar ei deja se infofolisera pentru o toamna tarzie si mohorata. Cat oi fi mers de nu am simtit cum trec anotimpurile? Si de ce nu simt raceala care ii face pe ceilalti sa tremure? Cand am plecat?
Am zambit timida unui alt om care era in spatele meu:
– Domnule, va rog… Imi spuneti si mie…
M-a imbrancit cu cotul in coasta si a trecut in fata mea, nu inainte de a-mi arunca o privire otelita si incarcata de dispret.
Mi-am zis ca e mai bine sa ma opresc, sa ii astept sa treaca toti de mine, sa se limpezeasca drumul, sa pot vedea lumina. Dar nu aveam cum. Simteam, instinctiv, ca daca m-as fi oprit, m-ar fi doborat in marsul lor la pamant si m-ar fi calcat in picioare. Incepuse sa ploua marunt, rece, biciuitor. Rochia mi se lipise de mine neputiincioasa sa mai infrunte frigul. Multimea isi iuti mersul, intrecandu-ma, atingandu-ma, inghiontindu-ma… Rochia mi se murdarise de la atatea maini care m-au tot dat la o parte. Fata mi-o simteam incremenita si plansa de toamna. Incepusem sa tremur. Mai tare, tot mai tare…
Cineva mi-a pus pe umeri o manta verzuie de ploaie, cum purtau mai toti ceilalti trecatori. Nu am reusit sa multumesc pentru ca mirosul din haina ce imi acoperea umerii era ingrozitor. Mirosea a gunoi, a minciuna, a lene si slugarnicie. Mi s-a facut rau… Am aruncat haina oribila de pe mine si m-am intors cu fata catre cei ce se indreptau zoriti spre mine.
Nu imi amintesc cat mi-a trebuit sa stau pana sa aleg… Deja eram uda pana la piele, deja frigul nu mai avea unde sa patrunda… Picioarele imi erau pline de noroi, facandu-mi sandalele sa para lipitori hidoase urcate pe picioare. Am tras adanc aer in piept si am facut cale intoarsa… Fara sa le mai caut privirea, fara sa imi pese cate ghionturi am simtit, fara sa ma mai gandesc la rochia mea uda, murdara, aproape rupta.
Plecasem inspre tine. Dar am ales o directie gresita. Te cautam unde nu puteai fi. Oamenii aceia nu imi erau ostili. Erau doar tristi. Resemnati. Imbatraniti si posaci. Era usor sa fiu ca ei, sa ma duca valul inspre acea destinatie necunoscuta.
Intr-un tarziu, am reusit sa ajung la capatul acelei coloane de oameni grabiti. M-am oprit sa imi trag sufletul. M-am lasat fara vlaga in genunchi. Eram atat de obosita… As fi vrut sa ma intind la pamant si sa zac o vreme acolo. Si sa plang. Aveam nevoie sa plang. Inca un drum parcurs inutil, inca o cautare zadarnicita… Nicaieri pasul tau, glasul tau, zambetul tau… Mi se facuse dor de podul casei parintesti unde ma ascundeam in copilarie sa imi pot inchipui povesti in care puteam sa fac minuni. Povesti in care Soarele iese din nori pe neasteptate, povesti in care… Am inchis ochii o clipa, promitandu-mi o farama de liniste. Cand am simtit-o invaluindu-ma, am deschis iar ochii.
*
Stateam cu coatele pe geam, cu tigara aprinsa intre degete, cu cana de must langa mine. Mi-am ridicat privirea spre puzderia de stele de pe cerul senin de octombrie. Am zambit, sufletul meu fugar, vesnic ratacitor, neobosit de lungile si indaratnicile cautari, s-a intors acasa. Spasit, cuminte, putin ravasit… La fel de indragostit. L-as certa, dar la ce bun? Neodihna si dorul il face pribeagul zilelor mele…
Il indemn sa priveasca la stele, sa nu se teama de cliseul in care doi oameni straini, indepartati, privesc spre aceeasi bucata de infinit cereasca. Privirile lor se intalnesc undeva, acolo. Seara de seara…
Si-l mangai ca pe un copil, promitandu-i:
– O sa il cautam si maine…
dordedoi 
Textele tale ma infioara de fiecare data.Nu exista un final pentru ele ci doar sperante mai mici sau mai mari, colorate sau fade ca niste flori de camp – delicate si foarte puternice totodata…
ApreciazăApreciază
Sunt franturi de viata, asa cum sunt ele… Usor hiperbolizate sau impletite cu proiectii putin mai diferite. Sperantele nu sunt un scop in sine, cat un motor pentru continua lupta cu viata. Salut cu drag sensibila ta atentie si lectura.
ApreciazăApreciază
„Intr-un tarziu, am reusit sa ajung la capatul acelei coloane de oameni grabiti.” greu asa…. Am eu o varianta mai simpla si rapida in cazul de fata! Dupa primul care s-a rastit,,,,, urma un raspuns de genul:
Bah, fir-ati ai dreak de animale, ,da’ ce-i aici ma? bar de negri sau ce? Cumva va cauta moartea pe-acasa si voi fugiti de ea?Nu poate omul (sau ma rog,femeia) sa va intrebe ceva ca gata,urlati de parca v-am infipt un ac in …minte! De parca eu as fi….., si voi ati fi……Asa nu se poate, nu se face… sunteti nesintit.Atat
😉
ApreciazăApreciază
nesimtiti*
graba strica totul :)))
ApreciazăApreciază
Castiel, esti un scump! M-ai facut sa rad cu gura pana la urechi!
Intr-o realitate cruda si imediata, da, asa ar fi trebuit sa fi reactionat… Insa secventa s-a petrecut in subconstientul meu, care s-a vazut cu sufletul plecat in cautarea celui ce ar clarifica acel DorDeDoi emblematic al meu…
Dar am sa retin varianta pe care mi-ai oferit-o daca ma voi ciocni vreodata de o asa treaba!
ApreciazăApreciază
da…recunosc cu un pic de teama ca ma regasesc in acea persoana care se opune curentului, dar cu o diferenta…eu nu mai suport sa fiu politicos, nu mai am timp de politete…de ce sa te mai lasi inghiontit atunci cand tu stii ca sigur calea ta este cea buna…eu si acum sunt in acea gloata…ma vei vedea…sunt singurul cu haine stralucitoare in puzderia de gri si amaraciune, sunt singurul ce zambesc, macar in aparenta…vino langa mine Sonia…cu cat suntem mai multi cu atat mai usor va fi sa schimbam directia gloatelor dezlantuite…
ApreciazăApreciază
Carpe Diem, ma bucur sa aud ca zambesti, indiferent cat de greu este… Si sunt convinsa ca suntem mult mai multi. Iti sunt alaturi sufleteste fiindca stiu ca nu e usor sa duci poverile pe care esti nevoit sa le porti . Directia gloatei nu ma voi stradui sa o schimb, insa voi face tot posibilul sa raman pe linia drumului meu, asa cum este ea. Viata e frumoasa, trebuie doar sa nu iti pierzi increderea.
ApreciazăApreciază
E bine sa cauti si e frumos ca iti tii si ochii deschisi in cautarile tale :)….dar e si ceva rau aici….nu stiu sigur….pare ca ai asteptari….pare ca iti inchipui ca uitandu-te in jur ai sa te vezi pe tine in oglinda…dar,oglinda e sparta de mult….nu intreba caci vei fi indemnata sa o iei pe un drum gresit,iar cazul cand ti se raspunde rastit doar e chiar un lucru bun la o adica….nu intreba ci lasa-te ghidat(a) doar de propriile-ti simturi….poate ca asa e mai sigur ca vei ajunge la linia de finish…
ApreciazăApreciază
1D3mon, sau un demon… 🙂
Asteptari am, firesc sa fie asa, dar asteptarile in plan real sunt si ele reale. Ascult indemnurile interioare cam de cand s-a spart acea oglinda. M-ai intuit destul de bine. Pana si aceasta postare-confidenta face parte din indemnul sinelui.
Nu implor, nu cer nimic fara semnul de egal dupa. Scrierile mele fac parte din eliberarea mea. Da, e rau sa iti faci iluzii, sa le pui pe seama unor utopii si sa mai desenezi si sperante pe suportul lor…
Multumesc pentru vizita, mai vino pe aici.
ApreciazăApreciază
Lumea trista prezentata de tine parca o vad in orasul meu.Nimeni nu mai zambeste,nici macar fals.
De parca ne-am nascut posomorati si gri…
ApreciazăApreciază
Da, stiu ce spui… Ma ciocnesc zilnic de ei. De aceea ma bucur de cate o prezenta luminoasa si atenta ca a ta, aici in mica mea lume.
Intr-o lume gri-verzuie te-as recunoaste usor, sunt convinsa… Si sigur ne-am zambi!
ApreciazăApreciază
Mai bine sa nu zambeasca, Florin, decat sa fie falsi. Sigur, nu strica niste figuri mai vesele, dar daca asta nu se poate, macar sincere sa fie. 🙂
Na, ca m-am bagat si eu in discutie… 😛
ApreciazăApreciază
Bine ai venit in discutie, Shayna! Asa e, macar sa fie sinceri… Hai, ca nu e dracul asa de gri, e doar negru in cerul gurii! 🙂
ApreciazăApreciază