De-ale sufletului si alte fleacuri…

Posted on

Ma-ntreb de multe ori, poate de prea multe ori, de ce nu schimb la mine lucruri care multora nu le-au placut… M-am suspectat de incapatanare pana m-am cam maritat. Minte cruda…  Acum, dupa aproape 20 de ani, ceva mai putin maritata, stiu ca nu era incapatanare. Era firescul unei relatii in care unul investea, celalalt consuma. Si o neobosita credinta ca intr-o zi, eforturile vor fi atat de evidente si multumitoare, incat schimbarea mea sa nu ramana singura solutie de a mentine o relatie in care singuratatea in doi era cel mai mic rau. Mi-au trebuit multi ani sa inteleg ca nu erau solutii. Si ca nici incapatanata nu sunt.

De naivitate ma suspectez si in ziua de astazi. Si ma mai suspectez de ceva destul de grav, ca si diagnostic: disponibilitatea de a ma da peste cap, doar-doar sa ii pot vedea pe cei din jurul meu multumiti. Nepasarea mi-a lipsit cu desavasire inca din secunda creatiei mele. Si asta mi-a modificat simtitor perceptia asupra vietii si a celor din jurul meu. Si-am vrut sa schimb cate ceva, sa ma resetez asa incat sa nu am o nevoie aproape organica sa imi vad apropiatii sau prietenii multumiti. Nu prea am reusit, drept pentru care am si renuntat sa mai incerc schimbari imposibil de realizat.

Unii oameni ma privesc cu o mirare de spranceana ridicata, stiu bine ca ei ascund o suspiciune  mascata:  ” asta se preface”… Intre timp am invatat sa spun ” treaba lor!” si ulterior sa o si cred.

Mi-as dori uneori sa pot fi mai sofisticata, mai pisicoasa chiar, mai alintata… Modele am in jurul meu zilnic si trebuie sa recunosc ca e facil sa obtii inmiit mai multe avantaje, fiind astfel. Nu-mi iese, m-as simti o caraghioasa daca m-as alinta, sau daca mi-as tuguia buzele a suparare. Nu am inteles niciodata nervozitatea unei femei care bate din picior atunci cand ii este ignorata o dorinta. Poate de aceea nu am prea multe prietene in randul femeilor. Simpatii, da. Admiratii, destule. Respect, pentru foarte multe… Insa amicitia aceea de tipul ” hai, fata la mine, sa bem o cafea si sa barfim un pic…” nu se prea lipeste de mine. Si da, sunt extrem de sociabila, insa nu asa. Am experimentat si acest tip de prietenie care mi-a facut numai necazuri. Dar punctul final pus dupa, a cantarit cat un pietroi de moara. Si s-a dus la fund. Acea ” prietenie”… Drept pentru care prietenia cantareste greu pentru mine. Cam cat toata existenta mea.

De ce toate aceste confesiuni? Habar nu am. E mult preaplin in mine pe care nu reusesc sa il impart cu cei din jurul meu, din teama veche de a nu-i obosi sau de a nu le lasa impresia ca ma plang.

Blogul meu se intituleaza ” Dor de doi”. Celor mai multi le e limpede ca imi caut jumatatea, cum se spune conventional. Dar adevarul este ca acel personaj caruia ii scriu randuri fierbinti, poezii calde, pe care il chem si il implor sa vina sa isi ia toamnele de la mine, acel personaj e o fantasma . Nici chiar eu, cu toata visarea din mine, nu pot crede in totalitate in existenta lui ca persoana reala. Cineva imi sugera sa il inventez… Am ras amar. Da, l-am inventat pe rand in micile mele incercari de proza. De iubit i-am iubit pe toti, chiar daca finalul nu le-a fost mereu unul asteptat, unul pozitiv.

Nu traiesc cu capul in nori. Acolo doar imi agat in fiecare dimineata, ca pe o rochie calcata cu grija, toate visele care stau la baza povestilor sau poeziilor mele. Si seara o imbrac cand ma asez la scris.

De curand am comis o mare greseala. Am amestecat doua neamestecate. Si a iesit o varza… Care nici de tocat nu mergea, doar de dat sa o roada iepurasii de Paste. Singura treaba buna dupa ce am realizat ca am gresit a fost ca m-am reevaluat. Cam ce fac si aici, doar ca eu in capul meu, sunt mai dura cu mine. Cred ca am ajuns la o suprasaturatie fata de propria mea persoana. Sunt convinsa ca stiti despre ce vorbesc. Am ajuns sa imi fie greu cu mine, sa vreau sa fac ceva bun pentru mine si sa nu imi iasa, sau sa nu am cum. Nu o data am trait cu impresia ca traiesc viata altcuiva, ca locul meu nu e aici, in acest timp. Mai curand m-as vedea la sfarsit de secol 19…

V-as tine de vorba asa toata ziua si toata noaptea, insa riscul de a aluneca in penibil imi cere sa scurtez marturisirea de fata.

La final, ma voi adresa acelui ” el” asteptat, dorit, visat.  In povestioarele mele esti erou principal, sau uneori secundar. Dar niciodata nu ai chip. Fiindca nu te pot defini nicicum, desi mi-as dori sa te pot desena din cuvinte. Stiu cum as vrea sa iti fie mainile, forma gurii, caldura palmelor… Si zambetul. Dar nu esti aici. Nu te-am cautat numai in lumea virtuala, desi la inceputurile blogului indraznisem sa am speranta asta, ca te voi gasi, ca va fi atat de simplu… Te-am cautat si in lumea reala. De aceea te anunt ca ma voi opri aici. Povesti si poezii poate voi mai scrie, insa epistole fara destinatar nu vor mai exista. Orice lucru inceput trebuie sa aiba si sfarsit…

Voi face tot mai rar postari, va voi vizita insa la fel, dar va voi ruga sa fiti ingaduitori cu tacerea mea. Am nevoie sa fiu singura cu mine un timp, sa imi reevaluez fiinta si sa ma adun iarasi… Nu sunt un om puternic, sunt o femeie in cautarea echilibrului interior. Ceva s-a rupt in mine si trebuie sa incerc sa repar golul acela. Musai. Sa pot fi iar om intreg…

Pe curand.

48 responses »

  1. Sonia…felicitari…cel mai bun lucru pe care-l poti face pentru tine e sa te opresti…sa te opresti din cautat, sa te opresti din tot ce=ti pare nefiresc acum…singura persoana importanata pentru tine esti tu, si crede-ma…ar fi crunt sa te pierzi sa nu te mai poti gasi…
    Pot sa recunosc sfios, ca desi nu te citesc de foarte mult timp, imi vei lipsi…dar stiind ca faci ceva bun pentru echilibrul tau sunt multumit…pauza placuta draga Sonia…te astept curand, oriunde vei dori sa te infatisezi…Noapte Buna!

    Apreciază

    Răspunde
    • Ionut, nu cred ca merit neaparat felicitari. Stiu ca am nevoie de un timp al meu cu mine, in afara spatiului virtual de care devenisem usor dependenta. Riscam sa amestec lucrurile, devenind subiectiva mai mult decat ar fi fost normal.
      Voi reveni cat de curand, tot aici. Deja am in gand o noua poveste.

      Apreciază

      Răspunde
  2. „Nu traiesc cu capul in nori. Acolo doar imi agat in fiecare dimineata, ca pe o rochie calcata cu grija, toate visele care stau la baza povestilor sau poeziilor mele. Si seara o imbrac cand ma asez la scris.”
    Imi place nespus de mult cum ai spus-o…iar faptul ca esti cu picioarele pe pamant, te va ajuta in regasirea ta. Sunt convins ca-ti va fi bine..poate nu maine, dar deja poimaine se profileaza mult mai optimist in perspectiva vietii.
    Zambeste, chiar de-atingi cu limba gustul amarui din coltul gurii, Zambete !

    Apreciază

    Răspunde
    • Gustul amar nu e ceva cu care sa nu fiu obisnuita. Stiu sa zambesc chiar si cand sunt infranta. Stiu ca a doua zi sunt inapoi in picioare. Doar ca echilibrul interior se reface mai greu dupa cateva partide de lupta corp la corp cu unele greutati. Si mai obosesc, si parca nu mai vreau… si parca as vrea sa nu mai fiu nevoita sa imi calc pe inima ca sa depasesc aceste greutati. Trebuie doar sa ii dau timp resortului meu intern sa revina la forma lui naturala.

      Apreciază

      Răspunde
  3. Sonia, nu pisicoasă și nu alintată! Te rog, nu asta!
    Tu ai sensibilitatea și bunul simț de partea ta 🙂

    Apreciază

    Răspunde
    • Oama, imi merge la suflet rugamintea ta, dar trebuie sa te linistesc: nu e nici un pericol sa fiu vreodata asa. Daca reuseam, eram cea mai perfecta actrita. Ma bucur ca te apleci asa peste sufletul meu. Pentru mine conteaza enorm…

      Apreciază

      Răspunde
  4. Iubirea, Soniecika, nu vine niciodtă atunci când o chemi, ci atunci când te aştepţi mai puţin, ea este neprogramabilă – aşa e făcută viaţa Iubirea aşteaptă undeva, răbdătoare, să te lepezi de încrâncenarea cu care te judeci, de convingerea că fericirea ta e în cineva sau în ceva din exterior şi să te redescoperi… Cum să ne iubească cineva, dacă nici chiar noi nu ne putem iubi?…şi asta transmitem non-verbal. Accepă şi să îndrăgeşte femeia superbă din tine, Soniecika….în ochii tăi se va oglindi acest drag şi împăcare cu sine, în ei vor citi acest mesaj cei ce te privesc şi atunci până la vis nu va mai fi decât un pas, fii convinsă de asta! 🙂

    Apreciază

    Răspunde
    • Cat de mult imi place cum mi-ai scris numele de blog, m-ai alintat asa fain… Ma accept, dar nu suficient, recunosc. Desi ma plac asa cum sunt… Am incercat in trecut sa fac unele schimbari si am inteles ca nu e posibil.
      Iubirea e cea mai capricioasa dintre starile care pot cuceri inima unei fiinte.
      Incrancenare, da, asa e… Intr-un articol mai vechisor de-al meu povestesc ca inca nu am scapat de metehne vechi, dar ca ma stradui.
      E vorba de acomodarea la o singuratate sufleteasca pe care incepusem sa o amagesc in virtual, amortindu-mi simturile adevarate… Deveneam un personaj, existand tendinta sa uit ca sunt o persoana.
      Iubirea e o intamplare. Mai ramane sa se si intample…

      Apreciază

      Răspunde
  5. Chiar daca te-am necajit, am facut-o pentru ca imi pasa de calitatea scrierilor tale. Nu stiu de ce mi te-am imaginat ca pe o posibila Karen Blixen. Oricum, mi s-a parut ca semeni si la chip si la fel de a fi cu ea.
    Sonia! Cliiing!

    Apreciază

    Răspunde
  6. esti prea exigenta cu tine sonia; vrei mult si nu neaparat pentru tine, esti altruista; simti peste poate; astupa-ti simturile cu vata si lasa deschis poate jumate sau chiar mai putin din canalele prin care patrunde dejurimprejurul, prin care inlauntrul se intoarce catre sine….
    tare cred ca ti se potriveste zicerea lui horatiu „Carpe diem, quam minimum credula postero”; traieste… nu neparat clipa ci palpabilul si hraneste-te mai putin cu viitor si sperante…
    sa-ti merga toate din plin!
    zice un mos… 😉

    Apreciază

    Răspunde
    • Mosu, buna seara. Esti grijuliu si ajunge la mine asta. Multora dintre pornirile mele sufletesti nu le pot pune frana oricat as dori. Exigenta m-a facut sa fiu aspra doar cu mine. Nu stiu daca asta face din mine o perfectionista,
      Insa cata vreme ma vad nevoita sa ma iau de gat cu autoritatile ca sa asigur un trai decent copiilor mei si sa ii pot purta mai departe la scoala, cata vreme ma vad nevoita sa fac compromisuri de natura sociala pentru o bruma de beneficii banesti, cata vreme trebuie sa strang din dinti si sa ma prefac ca nu imi pasa, atunci exigenta mea fata de mine e cea mai mica din relele ce mi se intampla.
      Alunecarea inspre magia virtualului mi-a modificat putin optiunile de petrecere a brumei de timp liber pe care il am. Si am devenit usor neatenta cu cei din jurul meu. Si doare. Drept pentru care am nevoie de o pauza in care sa ma adun.
      Noapte buna…

      Apreciază

      Răspunde
  7. Eu nu vreau sa schimb nimic, Ba nici sa ma gandesc la ce nu imi place la persoana mea….Mi-e frica sa ma uit in oglinda :)))

    Apreciază

    Răspunde
    • Castiel, imi face asa bine sa spui asta… Zambetul mi s-a intiparit instant pe fata citindu-ti comentariul. Nici eu nu schimb nimic, pentru ca asta nu e posibil. Cine ne place, ne place asa cum suntem, cu bunele si relele noastre.

      Apreciază

      Răspunde
  8. Eu ma inteleg bine cu mine si ma simt bine in pielea mea, chiar nu as vrea sa schimb nimic. Dar pot sa te inteleg si sa iti respect tacerea. Cauta-te, Sonia, aduna-te, intregeste-te… stiu ca poti. 🙂 Pe curand, ok?

    Apreciază

    Răspunde
  9. Ne adunam si ne risipim cu o voluptate deloc straina… Ziua sa-ti fie alaturi…

    Apreciază

    Răspunde
  10. Cind nu mai avem ce arunca, in urma noastra… ne apuca tristetea si goliciunea pentru care ne-am fi dat si viata…cindva-n-spre Inceputuri… cindva demult…

    Apreciază

    Răspunde
  11. Sonia, te inteleg prea-bine.
    Nu stiu de ce, saturati de real, ne afundam si personificam virtualul sau cautam acolo alinarea pe care n-o gasim in jurul nostru. Doar ca uitam sa cautam in noi. Iti doresc ca pauza si lipsa epistolelor sa-ti fie raspuns si mangaiere, regasirea ritmului respiratiei si lumina interioara.
    Si eu m-am obosit sa scriu scrisori virtuale si-am gasit apoi motivele pentru a intrerupe ceva ce-mi aducea doar otrava. Acum, dupa o pauza si alte incercari, m-am apropiat mai mult de mine si simt ca e inceputul unei noi perspective, chiar daca vremea de afara m-ar indemna la acelasi amarui refugiu de-a intra in virtual cu adresari si cautari.

    Keep smiling:)

    Apreciază

    Răspunde
    • Iulia, eu simt demult ca noi doua rezonam dincolo de cuvinte. Drept pentru care iti pot spune, zambind, ca e mereu loc si de mai bine. Cautarea in sine e cea mai buna cautare de adevar. Cat de mult reusim sa ne apropiem, depinde doar de cata deschidere exista spre noi insine… Tu stii ce spun…

      Apreciază

      Răspunde
  12. S-au dat multe lupte in tine.E binevenita pauza asta .

    Apreciază

    Răspunde
  13. Singuratatea e ceva foarte important pentru fiecare. Inteleg ca ai o mare dorinta de a darui, insa pot sugera ceva: incearca sa daruiesti ceea ce ai de daruit celei mai importante persoane din viata ta: tu insati! Atunci, cred ca se vor rezolva si alte probleme de genul acesta, caci te vei impaca cu tine insati. Daca-ti daruiesti tie, vei putea darui si altora. Darul nu se consuma, dimpotriva: cu cat daruiesti mai mult, cu atat ai mai mult de daruit.
    Ai nevoie de acceptarea ta, caci nimeni nu te poate accepta asa cum esti la fel de bine ca tine insati. In momentul in care vei reusi sa intelegi ca asa cum esti e cel mai bine pentru tine, si visele pentru acel Fat Frumos vor deveni realitate.
    Din punct de vedere social (adica al unui fel de Pat al lui Procust) nimeni nu e perfect. Insa din punctul de vedere al fiecaruia, toti suntem perfecti asa cum suntem.

    Apreciază

    Răspunde
    • Da, Mircea, inteleg perfect. Daruirea asta se face fara planificari, vine din mine. O fac pur si simplu. Uneori regret ca nu sunt mai temperata. Dar ma stiu cat sunt de vulcanica in simtiri.
      Cat despre acest Fat-Frumos de care imi vorbiti mai toti, mie imi e limpede ca e de ajuns sa fie Om, insa in acest moment al vietii mele, i-as fi putin povara… Chiar nu astept un Fat-Frumos. Chestia e ca nu il mai astept. Nu de aici, cel putin.

      Apreciază

      Răspunde
  14. {-_-}

    (adica am pus bot)

    Apreciază

    Răspunde
  15. Pingback: Cine se ascunde in spatele Fain Polimedia … » Pe fuga …

  16. Reintregeste-te cu tine, mai intai de toate, Sonia! 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  17. Spre deosebire de ceilalti comentatori nu o sa incerc sa iti dau sfaturi despre ce sa faci sau ce sa nu faci.Sunt sigur ca tu stii cel mai bine ce ai de facut. Dar o rugaminte am si eu, daca poate fi bagata in seama: nu pleca. Sau nu pleca de tot. E pacat. Ramai pe aici. Cand poti, nu e obligatoriu sa vii zilnic, dar macar la doua zile tot poti trece. Cat priveste dragostili, nu cred ca suferi tu din cauza asta, nu ai voie, ok? Deci ia masuri!

    Apreciază

    Răspunde
  18. dupa toate comentarile de mai sus…, io … un intrus fiind, trecator prin blog-urile voastre, e de prisos sa mai zic ceva…, dar pt ca ma simt un tip cu multa experienta, si altii ma simt un tip „nascut batran” si chiar „un pic” „periculos ca metastaza”, as zice ca nu merita sa-ti bati capul cu ce e in neregula la tine, pentr ca noi suntem suma tutror alegerilor noastre… (de pana in prezentl respectiv), si aia si traim…, ne traim alegerile. si fie ca ne place.., fie ca nu…, ele sunt ale noastre si de noi facute. asa ca cel mai bine e sa-ti pui foarte clar principiile dupa care alegi ,si sa mergi pt ca tot aoarba alegem… 😀
    daca tu ai alegeri facute cu toata fiinta ta spre ceva mai presus de tine ca individ…, atunci toate bune si frumoase…, asta si traiesti.., si simti mai presus de tine ca individ…
    e de invidiat o viata plina… de trairi, nu una plina de lucruri in care poti sa-ti cumperi orice pe Pamant, si ai o viata goala…
    alegerile sunt tot ce avem, si de aia e bine sa le facem atenti. nu avem nici carnea noastra, nici sufletul nu e de drept al nostru…, de drept al nostru sunt doar alegerile. nimeni nu a facut nimic ca sa aiba sufletul sau carnea care o are…, le-am primit, dar alegerile sunt ale noastre de la inceput pana la sfarsit.
    asa ca bun venit in clubul alegatorilor :P, si fara teama…. , tu NU esti singura care beneficiezi de alegerile tale, si asta cred ca e cea mai puternica motivatie sa alegi drumul ingust, unde putini merg.
    scuze pentru comentariul de prisos. (si scuzati-mi va rog tastatura cu personalitate, tasta „u” are cea mai mare personalitate, mai mare decat a mea…, de aia isi permite sa cupleze cand are chef)

    Apreciază

    Răspunde
  19. Iti inteleg mult din oftatul randurilor – nici nu aveam nevoie de ele ca sa stiu mai mult decat stiam, decat intuiam – asta si pentru ca mie mi-au trebuit mai putini ani ca tie…

    Stiu cum e sa iesi in soare, apoi sa te ascunzi de caldura si arsura lui, cum dupa multi ani de umbra, ochii dor de prea multa lumina, cum sufletul se imparte intre femeia ce viseaza si femeia ce-si poarta singura pasii prin lume bazandu-se doar pe ea insasi.

    Ce pot sa-ti spun e ca, de va fi vreodata om si nu vis, acel om va depasi cu mult orice asteptare si imaginatie. Tot ce va trebui sa faci e sa ai rabdare cu tine insuti. Si nu-ti va fi deloc usor…
    >:D<

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: