I’m back…

Posted on

… Nu ca as fi stat prea mult plecata…

M-am invartit fara stare pe langa voi, incercand sa ma inteleg. Ma intelegeam si pana mai inainte, insa am avut, la un moment dat, acea stare de suprasaturatie de care va povesteam. Simteam ca alunec in ridicol, ca devin tot mai penibile randurile mele. Stiu, nesiguranta, neincredere… Ii spuneam unui bun prieten ca la teorie sunt grozava, cand e sa pun in practica, hm… Mai dau chix.

Hai sa va explic, asa cum v-am obisnuit, cu deschiderea mea la suflet cat un estuar, cum de am clacat. Iar…

Pai, in viata unui om se petrec atatea chestii nedorite, neplanificate. Mi s-a intamplat si mie. In februarie, anul acesta, am trait una din cele mai cumplite clipe din viata mea. Pe 21 februarie, mai exact, baiatul imi este lovit de o masina sub ochii mei. Am murit si am inviat. Nu am sa pot uita vreodata cele doua minute in care am tras de mine sa pot gasi puterea sa ma apropii de el si sa ma pregatesc pentru ce era mai rau. Norocul lui a fost urias. Desi luat in plin si aruncat 2 metri in sus, apoi cazut cu capul de bordura, puiul meu a avut zile. Ba mai mult, nici o zgarietura. Doar un cucui urias la cap, dupa impactul cu bordura… Of, am crezut ca nu voi putea scrie niciodata despre asta. Imi era prea teama… Inca imi mai este. Clipele acelea m-au marcat enorm. In fine, eu urlam disperata fiindca el inca zacea inert, lumea se imbulzise peste el, el nu se misca…

Si se ridica singur de jos, ghidandu-se dupa vocea mea de fiara ranita. Incepand sa isi faca el griji pentru mine… Sora mea, Maria, a scris la un moment dat, despre asta. Nu stiu daca a fost vorba de vreo forta divina atunci, nu asta conteaza, insa mie mi-a fost daruit copilul a doua oara. Calvarul nu s-a sfarsit acolo. In urma loviturii urate de la cap, a devenit amnezic. Asa incat din 5 in 5 minute ma intreba ce i s-a intamplat, de ce e la spital, de ce merge cu salvarea… Din 5 in 5 minute, ceva ma obliga sa imi recapat calmul si sa ii povestesc acelasi lucru cu voce linistitoare, ca sa nu il sperii.

De la spitalul din Roman am plecat de urgenta la Iasi pentru tomografie. Starea lui se putea agrava daca era vreun hematom interior. NU doresc nimanui sa treaca vreodata prin asa ceva. E cumplit. Nu aveam lacrimi sa plang. La fiecare 5 minute trebuia sa fiu langa baiatul meu si sa il linistesc. Sora mea si sotul ei, impreuna cu fetita mea mi-au fost alaturi si au depus orice efort ca sa fiu primita repede si bine la investigatii de calitate la Iasi. Pana in secunda in care tomografia mi-a confirmat ca nu are nimic la creier, nu am stiut pe ce lume sunt.

In fine… Amnezia m-a speriat cam cat m-a speriat si accidentul. Dar a fost o amnezie temporara, post traumatica, fireasca spun doctorii, care dupa 24 de ore s-a ameliorat. Imaginati-va si impartiti cele 24 de ore la 5 minute. De tot atatea ori trebuia sa imi recapat calmul si sa ii spun acelasi lucru. In noaptea petrecuta in spital la Iasi, mi-a fost groaza sa adorm. Am reusit sa dorm abia dupa trei zile.

Stiu, cumpana, altora li se intampla lucruri mult mai cumplite, mai greu de dus. Insa mie asta mi s-a intamplat. Tot sistemul meu de valori s-a reasezat pe temelii noi. Am inceput sa pretuiesc, mai mult ca niciodata, scurgerea clipei.  Am depasit acel moment cu ajutorul celor dragi, insa femeia din mine simtea pana in adancul sangelui, nevoia de a fi tinuta in brate, de a mi se da un strop de incredere, de echilibru. Singuratatea e o boala. Pe care am lasat-o sa roada in mine ca un cancer. I-am pus drept scut de aparare slabiciunile mele, care nu au avut cum sa ma apere. M-au facut mai vulnerabila chiar. Am gresit. Fata de mine… De aceea m-am oprit un pic, ca sa imi recapat suflul.

Imi e de ajuns sa imi privesc copiii in ochi ca sa stiu ca am tot ce imi trebuie sa fiu fericita. Si sunt… Insa acele slabiciuni mai imboldesc si imi aduc un gust amar. Si ma satur. Si-mi vine sa ma ascund. Si sa vreau…

Echilibrul e in mine permanent, doar ca uneori ma clatin in fata vietii cand ma prinde nepregatita, cu garda jos. Ma bucur ca a renascut in mine emotia. Care parea dusa definitiv… Emotie cu care scriu, fara de care nu ma asez in fata tastaturii…

Dar m-am intors! Nu ca as fi stat prea departe… Ma simt iubita intre voi si mi-e bine…

Mi-am ascutit penitele si ma pregatesc sa intru in cea mai tare leapsa! La ambele sectiuni…!

Asa ca, bine v-am regasit!

Va iubesc!

16 responses »

  1. Bine si cu bunavoie-ai revenit, draga Sonia!
    Sa ne incanti cu drag;)

    Apreciază

    Răspunde
  2. Bine ca (ti-) ai revenit! 🙂 Ma gandeam eu ca nu te tine mult… Daca nu te-as cunoaste… 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  3. Offf, mai Sonia! Bine ca ti-ai revenit si ai revenit! 🙂

    Apreciază

    Răspunde
    • Shayna… Am considerat ca pot face tot acel proces si in timp ce imi urmez indemnul inimii de a scrie… Faptul ca am facut un pas inapoi inseamna doar posibilitatea de a-mi privi mie in suflet. Sunt prea legata de scris sa ma pot opri.

      Apreciază

      Răspunde
  4. Revenirea ta, a fost, este si va fi necesara…
    Cu bine…
    adm

    Apreciază

    Răspunde
  5. 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  6. Bine te-ai intors 😀

    Apreciază

    Răspunde
  7. Mă bucur că te-ai întors, Sonia! De-abia te descoperisem…eşti tare curajoasă, ştii? 😉

    Apreciază

    Răspunde
  8. Fata draga, esti din beton armat cu otel. Ma bucur ca am dat de tine si te citesc din cand in cand.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: