*
… Cati ani sa fi trecut? Multi, prea multi sa ii mai numar. Viata nu iarta, inimile nu uita.Tu, insa, ai sfidat legile timpului, ramanand la fel de frumoasa, frumoasa ca pacatul. Frumusetea ta mi-a fost ca o pedeapsa suficienta pentru toti anii dusi…
Eu am uitat. Te-am uitat. Sa iti spun ca eram un copil nebun? Ca nu eram responsabil, ca ma jucam de-a dragostea, ca spuneam vorbe in care nu credeam? Ce rost ar mai avea acum? S-au asezat intre noi prea multe clipe traite si instrainate altora. Tu ai inteles prima. Si nu ai protestat, nu m-ai cautat, nu ai venit sa imi arunci in obraz nemernicia cu care am luat in deradere tot ce simteai tu pentru mine. Ai plecat doar. Ca o doamna. Ca o ploaie de vara te-ai stins dincolo de zarile tineretii mele. Mi-ai lasat in nari parfumul tau de roua proaspata.
Ar trebui sa iti multumesc pentru linistea pe care mi-ai daruit-o atunci. Ar trebui sa iti multumesc pentru neastamparul noptilor in care mi te-ai daruit fara sa te gandesti ca a doua zi se putea narui totul… Sa iti multumesc pentru fragilitatea gesturilor tale. Uneori mi-era teama ca ti-as fi putut frange mangaierile, dar atunci nu ma preocupa asta. Te culegeam toata si imi erai mac imbobocit seara, ca dimineata sa te culeg ca pe o floare presata sub navalnicia posesiunii la care consimteai cu ochi inchisi si oftat de harpa. De ce nu te-am iubit atunci decat ca pe o fata oarecare? De ce m-ai lasat sa te folosesc atat de complet? De ce nu m-ai respins niciodata? M-ai fi trezit la viata si, poate, as fi inteles ca te iubeam ca un nebun…
Dar tu ma primeai ca pe un fugar intotdeauna si ma ascundeai in caldura ta, mereu cu acelasi zambet trist. Tu simteai…
Poate ca daca nu mi-ai fi daruit totul, as fi inteles cu cata seriozitate iti lasai copilaria prezenta in tine. Si as fi iubit macar asta…
Nu imi mai amintesc nici de ce ai plecat, nici macar ziua aia. Iti mai tin minte doar sarutul pe obraz pe care mi l-ai lasat… Si cum te straduiai sa nu plangi in fata mea. De ce nu ai urlat atunci la mine? De ce nu ti-ai strans pumnii mici si sa incepi sa dai in mine? De ce ai plecat infranta de nebunia-mi?
Acum, dupa atata vreme, imi apari in fata si te pot privi in toata splendoarea ta, fara sa te mai pot atinge. Iti sunt recunoscator pentru ca te-ai prefacut a nu-ti aminti de mine, fiindca ai vazut ca nu sunt singur. Zambetul acela… A ramas la fel de frumos ca al unui copil. Zambetul acela care s-a nascut pe buzele tale, de care imi e atata dor sa le gust!… Tu m-ai iertat inca de atunci. Ma ierti si acum cand ma uit ca un idiot la conturul sanilor tai, la gatul tau inalt si fin. Pe care le-am avut si le sarutam ca un animal de prada. Imi strang in mine geamatul ce urca dintre vintre in gatlejul ce mi se usuca tot mai tare.
Tu te uiti, aparent absenta pe geamul trenului, incercand sa imi ignori privirile flamande de tine… Din cand in cand, schitezi un inceput de zambet. Dincolo de fereastra sunt amintirile noastre, pe care tu le-ai pastrat intregi. Lor le zambesti, nu-i asa?
*
Ma uit dupa tine cum te ridici la urmatoarea statie si te pregatesti sa cobori. Uitasem cat de frumoase ti-s liniile trupului, azi implinite si atat de perfecte. Glezna ta, coapsele tale, talia ta, tu… toata. Ma uit atent sa nu-mi fie surprinse privirile care te devoreaza…
Imi arunci din capatul compartimentului o ultima privire. Si zambetul agatat de ea… Nu ai uitat, nu m-ai uitat…
*
dordedoi 
Ce nostalgic!….şi cât de des se întâmplă ca oamenii să simtă regretele acelea tardive după o iubire inocentă, autentică, neînţeleasă la timpul ei…iar senzaţia pierderii e cu atât mai acută, cu cât icoana trecutului rămâne mai neerodată de timp….
ApreciazăApreciază
Multi dintre noi experimentam aceasta nerostita nostalgie. Si ramane agatata de amintiri pentru mult timp.
Senzatia aceea, ca ai pierdut printre degete prea multe fire de nisip de aur… Ca puteai sa nu irosesti, sa nu te irosesti, dar ca ai facut-o…
ApreciazăApreciază
Asta e ceva de genul „nu pretuiesti ce ai, pana nu pierzi”?
ApreciazăApreciază
Da, ceva ce trebuie sa traiesti ca sa intelegi ce ai fi putut trai…
ApreciazăApreciază
Am trait candva o anumita poveste in care viitorul mi-era foarte clar chiar daca parea improbabil. Tocmai aceste ganduri, ma alinau, intalnirea aceea din viitor imi dadea putere sa merg mai departe. Si am mers mai departe.
Evident, intr-o zi, intalnirea s-a produs. Exact cum mi-o imaginasem cu ani in urma. Acelasi scenariu. O fericire imensa aveam pe chip caci in trecut ma „salvasem” crezand in aceasta clipa din prezent. Nu stiu ce-a inteles el din zambetul meu, dar i-am dat aceea privire tocmai pentru a-mi implini „profetia”.
Pe el, il uitasem, dar pe mine cea din trecut, nu 🙂
ApreciazăApreciază
Deci te-am ” atins” un picut! 🙂
Cata vreme privesti spre aceste amintiri in acest fel, nu pot decat sa te felicit. Ramane un punct de referinta important pentru ceea ce urmeaza sa faci in viitor.
ApreciazăApreciază
tesatura fina si delicata de cuvinte cum ne-ai obisnuit
dar stii ce cred sonia, ca nu invatam din greseli; de fiecare cand ajungem la un prag ne gandim la trecut si ne amaram ca n-am profitat de el cum ar fi trebuit, dar nu ne gandim mai deloc la prezent; apoi ne lovim de alt prag, urmeaza alte regrete dar tot nu facem nimic in legatura cu prezentul…
pana cand prezentul se termina…
ApreciazăApreciază
Eu sunt un exemplu graitor al parerii pe care tocmai mi-ai spus-o, Mosu’. Am tendinta sa repet lucruri facute nu taman bine in trecut. Am inteles, cu timpul, ca asta imi e firea, asa reactionez eu. Ce e bun, dupa toate aceste procese de constiinta facute in urma unor greseli, e ca dezamagirile scad in intensitate. Le primesc mai usor, ma consum mai putin.
Ma bucur mult de tot ca ti-a placut ce am scris. Si ca vii…
ApreciazăApreciază
cat dor am simtit… si simt continuu de sensibilitatea asta a ta…
ApreciazăApreciază
🙂 Stiu, Oana, De aia repostez. Si… de aia!
ApreciazăApreciază
foarte frumos! foarte adevarat…
ApreciazăApreciază
Multumesc, dragul meu prieten.
ApreciazăApreciază