Am nevoie de tine…

Da, e simplu să spun asta. Am ajuns în punctul în care nevoia de tine a devenit atât de apăsătoare, încât în clipele de linişte asurzitoare, îţi pot auzi paşii…

Dar nu ştiu dacă se îndepărtează sau doar trec prin preajmă. Aş fi zis că ţi-s paşii nesiguri, însă aş putea greşi. Paşii tăi pot fi doar preocupaţi de un alt drum pe care îl ai de urmat. Însă am nevoie de tine. Mi-e dor sa te ştiu. Şi arde dorul ăsta păcătos şi dependent! Am crescut cu ideea nevoii de tine, cred. Aşa s-ar explica toate neliniştile mele, toate alegerile de care nu am fost mulţumită, dar pe care le-am făcut oricum. Şi care azi îmi ard peste faţă palme grele. Încă…

Sunt oarbă, mă ghidez doar după simţuri. Buricele degetelor pipăie înaintea inimii bătăturile făcute de viaţă. Simt asprimea şi presimt dureri deja adunate. Îndreaptă-ţi paşii încet, ghidat de sunetul cântecului meu şi lasă-mi răsfăţul degetelor ce vor sa îţi atingă capetele întortochiate ale propriilor tale dureri. Nu te-aş vindeca, dar m-aş pricepe măcar să mângâi, să alin.

Deplâng bătrâneşte alunecarea ce ne îndepărtează. Cu pumnii strânşi la ochi, fără zgomot. Mă sfâşie neştiinţa. Mă arde neştiutul. Mă schilodeşte absenţa ta. Mă orbeşte viaţa asta strălucitoare care pare trăită tot mai alandala. De aceea, poate strâng ochii şi am ajuns să cred că sunt oarbă.

Am nevoie de tine. Mi-am amintit cât de egoistă pot fi, cât de pentru mine te vreau. Închid ochii încercând să desluşesc pasul tău, ritmul tău. Urechile îmi trimit simfonii neterminate de perindări întâmplătoare pe lângă uşa inimii mele. Aseară m-am rănit încercând să îmi decupez, în grabă, locul unde s-a născut durerea de a nu te fi aflat. Mi-am imaginat, naivă, ca îndepărtând acel loc, voi găsi vreme să mă vindec. Şi că nevoia de tine va dispare, lăsând loc liber pentru… Pentru nimic.

Mă înţepasem deja, dar imediat am înţeles că nu am cu ce umple acel loc, decât cu o mască eventual, cum sunt măştile hidoase de Halloween, ca să nu mi se scurgă tot sufletul în afară. Şi aş rânji strâmb vieţii, sângerând pe ascuns, prefăcându-mă.

” Am nevoie de tine” nu înseamnă că trebuie să şi vii, nu obligă la nimic, e doar o tânguire. Şi copacii se tânguie şi-şi plâng frunzele de toamna până primăvara, însă nimic nu le face să reapară decât atunci când le e datul firii. Şi cu tine va fi la fel, vei înverzi în sufletul meu când va fi să fie.

Mă tot întreb ce farsă îmi mai pregăteşte viaţa, în timp ce încerc să îţi recunosc paşii. Îmi impun ca la următoarea, să pot avea suficientă neobrăzare să ii râd în faţă şi să nu mă mai împiedic. Sau să nu am nevoie de tine… Să am îndeajuns curaj să mă întorc la cea care sunt, fără de tine. Dar dincolo de acest „fără de tine” e pustiul unui netrai. Aşa că îţi tângui, fără să mă mai cenzurez şi să mă îmbărbătez: am nevoie de tine…

Nu-ţi mai pot scrie poezii, ceva a rupt ritmul lor în două, în trei, în mii… Şi nu le pot aduna, îmi ies hâde sau atât de puerile încât şi pe mine mă amuză. Şi nu le mai scriu. Le amân până în ziua în care vor curge singure, fără oprelişti. Le ignor prezenţa să pot face faţă mai bine durerii de a le simti în mine, mute. Mi-e dor să mă gândesc la tine, mi-e dor să nu mai am nevoie de tine.

Dar, am nevoie de tine. Presimt că asta a fost ultima toamnă pe care nu am împărţit-o.

Atât.