De la Dordedoi

Ei, dragii mei…

In calitate de sefa de blog va scriu. Ca eu comand, eu execut, stiti cum e!

Initial as fi vrut sa fac un articol in care sa pomenesc pe rand de toti blogarii si blogeritele ce mi s-au lipit mie de suflet de cand m-am ratacit si eu in blogosfera. Dar am sentimentul ca voi stiti cine inseamna ceva special pentru mine. Nu o sa va sec cu urarile traditionale, nu o sa va urez ceva ce nu se intampla peste noapte, sau doar in seara ” magica ” de Ajun…

O sa va rog ceva.

Dordedoi va roaga sa va celebrati iubirile. Zilele astea mai mult ca oricand, poate si datorita atmosferei create, poate si din pricina traditiei. Dar cei ce aveti alaturi de voi un suflet cu care impartiti si binele, si din pacate si raul, si bucuria, dar mai ales necazul, voi cei ce sunteti o PERECHE, pretuiti-va. Nimic pe lumea asta nu e mai frumos si mai rotund decat sa vrei sa darui cuiva un zambet, sau o imbratisare si sa ai cui. Acolo e adevarata fericire. Sa poti avea pe cine sa intrebi daca luati paine neagra sau alba, daca inchideti sau nu televizorul, daca e bun vinul, daca va plimbati pe sub luminile orasului impodobit de primarii si nu simtiti acuta singuratatea. Iubirea aduce firescul, iubirea va ” obliga ” sa ganditi la dublu, iubirea va face sa zambiti .

Luati-va iubitii prin surprindere si sarutati-l cu focul primului sarut ce l-ati impartit. Nu fiti zgarciti cu mangaierile, luati-va in brate si dati iubirii dintre voi leagan. Zambetul frumos si plin de recunostinta primit inapoi de la cel drag, face cat o mie de daruri.

Pretuiti-va, adorati-va, mangaiati-va, fericiti-va…

Priviti-i pe cei dragi in ochi, culegeti-va din privirile lor picatura de adevar…

Dordedoi se gandeste si la toti aceia care nu au sansa de a face parte dintr-o pereche, acei singuri. Orice v-as spune eu sau altii, voi stiti cel mai bine cat de grea e singuratatea, cata povara e de dus de unul singur. Dar nu sunteti singuri, gandul meu va insoteste ori de cate ori mi-l primiti. Stiu ca dincolo de bloguri suntem noi, oamenii. Cu ganduri, cu asteptari, cu trairi, cu dezamagiri, cu vise. Primiti-mi gandul meu, macar in noaptea asta sa va fie alaturi. E singura mangaiere ce v-o pot aduce. Si nu uitati sa va doriti! Fara incetare! Pentru fiecare exista loc de mai bine, dragii mei singuratici…. V-o spune un suflet care stie cat de greu e sa nu ai cu cine sa imparti clipe ce unora li se par banale.

Meritati cu totii sa fiti iubiti si pretuiti pentru bunatatea ce se ascunde in fiecare dintre voi…

Cu toate acestea, repet, ma simt cea mai fericita mama, sora, fiica sau matusa. Am o familie de exceptie, oameni unul si unul. Pentru ei, bucuria mea nu are cum sa nu fie intreaga…

Dordedoi i-ar transmite si celui caruia ii tot scriu pe blog de o jumatate de an, macar o farama de gand… Dar ce sa ii spun? Ce sa ii mai zic si sa nu para desuet sau sa sune a tanguire?

Ca nu incetez sa sper, sa cred si sa ma gandesc ca anul urmator va fi un an mai bland. Ca nu imi va fi mai mare bucuria decat sa ii privesc ochii celui drag.

Cum nu ma simt in cea mai buna forma sa compun macar o poezie, ii voi spune strainului meu, necunoscutului meu ca voi fi aici, oricat va fi nevoie. Si ii voi dedica o bucata dintr-un roman in care ma regasesc, fara sa vreau, ori de cate ori imi ratacesc ochii in el:

„Totul ne desparte pe tine si pe mine: distanta, oamenii, viata si poate si destinul. Ti-aduci aminte? Ca sa-l cunoasca pe Cesar, Cleopatra, insotita de un singur credincios, a trecut marea cubarca, infruntand-o, s-a lasat infasurata intr-un sac oridnar si dusa pe umeri in palatul lui Cesar, fara ca nimeni sa-si inchipuie ca intr-un tol purtat pe umeri regina Egiptului vine sa-l vada pe Cesar. Iata ce-ti aduce scrisoarea mea. Nu ma tem nici de zambetul tau. Deci nu ma tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odaii tale: departarea. Sunt cea mai mica fata a lumii intre randunelele ei fiindca ma infasor in intregul ei necunoscut. Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Amintirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde. Sunt intre cele patru zari: raspantia lor. Cu zece ani in urma ti-as fi spus :”Cu-cu”. Dar sufletul meu si-a pierdut glasul copilariei. Stii sa asculti? Auzi vantul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc, ducand si aducand primavara? Stii ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic? Sunt pe acolo si intr-acolo, fara fiinta, o apropiere si o indepartare in preajma ta. Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunericul fara fund. „Daca ar fi fost sa trec printr-o padure cu lupi sa ajung pana la tine, as fi ajuns cu zdrentele tineretii mele sfasiate, dandu-ti ultima ei picatura. De-ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi ca sa ajung pana la tine, cu talpile goale as fi calcat pe suierul mortii mele, aducandu-ti-o sa-i inchizi ochii. Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea – si mi-am tras pasii inapoi ca la iesirea cu icoana din biserica. Cant ragusit pe sub ferestrele casei tale, cum canta copiii italieni pe strazile oraselor noastre, in mizeria frumusetii lor cu ochi mediteraneeni. Cant cu mana intinsa sub cer, ca odinioara cei neimpacati la raspantii de drum. Ascultati, voi toti, bucuria si durerea mea.Lorelei”

Sa ne citim sanatosi…