Povestea unui om simplu

Privindu-l din spate cum paseste, nu ar fi stiut nimeni cati ani sa ii dea. Mersul greoi, usor aplecat de spinare, parul nins, te-ar fi dus cu gandul la un batranel garbovit de timp. Insa vazut din fata, ochii omului tradau un barbat in puterea varstei. Viata il ingenunchease inainte de vreme. Avea o casa plina de copii, o gospodarie pe care se chinuia sa o tina inca vie, alaturi de femeia lui, o femeie harnica si cuminte, dar la fel de incercata de greutati ca si barbatul ei.

Zi de zi, barbatul pleca de acasa cand puterea noptii inca salasluia peste satucul lor. Copiii trebuiau hraniti si trimisi sa invete, iar pentru asta tatal lor robotea din greu pe la usile boierilor din sat sau din imprejurimi. Facea, fara sa cracneasca, orice munci i-ar fi fost date. De multe ori ii venea sa urle, sa se revolte, sa lase dracului tot si sa fuga unde vedea cu ochii. Insa gandul la casa de copii frumosi ce il astepta seara de seara cu desaga plina, il ajuta sa stranga din dinti si sa indure.

Drumul de intors acasa il facea printr-o padurice deasa si uscata ca sa ajunga mai repede in batatura sa. Semi-intunericul si smarcurile il mai impotmoleau in drumul sau, facandu-l de multe ori sa creada ca s-a ratacit, insa micile luminitile ale satului ce se zareau in vale ii erau bun ghid. Omul nostru nu se temea de nimic. De gura nevestii, femeie evlavioasa si cu frica de Dumnezeu, mai mormaia seara cate o ruga, in care nu credea nici pe jumatate. Insa nu-I simtea prezenta, ocrotirea si ajutorul.

El stia una si buna: daca nu se scoala in fiece dimineata sa mearga la lucru, celelalte suflete din casuta lui ar fi fost condamnate la foame si frig. Il mai boscorodea femeia spunandu-i sa se mai roage de sanatate, de spor, insa omul nostru nu credea ca va fi mai sanatos ca odinioara. Il vindecau seara rasetele si chiotele fericite si nevinovate ale pruncilor sai care ii sareau in brate sau in carca, de cum pasea pe pragul casei. Ii rasturnau desaga si se bucurau de orice le-ar fi adus tatal lor. Femeia isi sumetea sortul si isi sufleca manecile sa duca merindele la loc sigur, impartind prima pita intre copiii ce asteptau ca niste vrabiute flamande si gurese. Ofta privindu-si barbatul care ii lua mainile si i le saruta cu drag: ” Sarut-mana, fata mea… Te-au necajit? ” intreband despre odrasle. Femeia ii lua haina, dadea din mana a lehamite si-l indemna spre coltul unde, pe o masa, il astepta blidul de mancare calda. Ii zambea recunoscator femeii si se aseza tacut la masa… Asa se scurgeau cele mai multe din serile lor.

Saraci, dar fericiti…

Intr-una din zile, pe un frig cumplit, barbatul termina de lucru mai devreme si se gandi ca va ajunge de cu ziua acasa. Boierul la care muncise ii  gealuise cu darnicie cateva oase de la porcul taiat la conac, ii puse si cateva bucati de slanina, niste cepe, malai si cativa banuti. Asa simbrie pentru o zi de munca nu mai primise de mult. Il dureau toate oasele, desaga era destul de incarcata, viscolul ii taia fata, mainile il usturau de frig… Insa omul se invrednici sa razbata prin zapada si padurice inainte de caderea intunericului. Nu mai avea mult pana la marginea padurii cand auzi un urlet, apoi inca unul… Incremeni pe loc, ciulindu-si urechile. ” Sa fie lupi?” gandi omul. Nu, era o haita de caini care alerga haotic printre maracinisuri; adulmecasera mirosul de om si, probabil, de mancare din desaga sa. Masura cu ochii distanta: sa fuga, ca sa ajunga in sat inainte sa le cada prada cainilor, nu avea vreme. Zapada ii ingreuna miscarile, povara din spate si oboseala ii chinuiau muschii. Astepta linistit.

Cainii se apropiara pana cand omul putu sa le vada coltii ascutiti si ochii de fiare infometate. Maraiau incet, amenintator, cu bale la colturile gurilor pregatite sa atace. Desi erau doar niste cotarle alungate de gospodarii altor sate, in haita puteau deveni un pericol. Se gandi scurt omul nostru sa le dea ceva de mancare din desaga, insa stia ca nu ar fi reusit decat sa ii vada napustindu-se asupra bucatilor, dupa care l-ar fi atacat pe el. Isi aduna puterile si curajul si incepu sa strige la ei, incercand sa ii intimideze, sa ii alunge. Insa jigodiile se pusera mai abitir pe latrat si aratat coltii, apropiindu-se amenintator de tare de el. I se parea absurd sa moara asa, sfasiat de caini pentru o bucata de os si ceva slana. S-ar fi rugat la o forta divina daca ar fi crezut ca s-ar putea petrece vreo minune. Inainte sa isi termine gandul, o alta haita de caini se apropie de ei, dinspre sat. Omul gandi ca pana acolo i-a fost. Potaile erau flamande si impreuna formau o forta in fata careia desteptaciunea, bunul simt, harnicia si cumsecadenia lui de om nu aveau cum sa il scoata viu si intreg. Dar a doua haita venita se napusti asupra celei dintai, facand o larma de nedescris. Omul nostru cantari repede treaba si se indeparta cat putu mai repede de batalia fiarelor. Primii caini fura goniti, ceilalti se imprastiara… Din cel de-al doilea grup se desprinse un caine care se tinu de urma barbatului. Omul il privi usor mirat, dar recunoscator. De n-ar fi fost ei, poate… Cainele ii urma pasul, dandu-i de inteles ca il va urma pana acasa.

Ajuns in batatura, omul se uita in spatele sau: cainele il urmase si acum se gudura bucuros. Il salvase, intr-un fel. Aparitia lui si a tovarasilor lui ii lasase timp sa ajunga teafar acasa. ” Sa il iau la mine, sa mi-l pun de paza? Alta gura de hranit? Ce-o sa-mi zica femeia? Dar daca mi-i musca p-aia mici? E o javra straina…” Cainele isi invartea coada si se gudura la picioarele lui. Omul ofta si se invoi in tacere: ” fie, o sa incercam, sa vedem daca te lipesti de casa noastra” .

Deschise desaga si alese o bucata de os, mai mica sa i-o dea, cu recunostinta, cainelui ce se dorea a se lipi in ograda lui. Cainele se apropie, mirosi bucata, il privi pe om cu ochi blanzi. Insa, deodata, animalul facu o miscare ce il surprinse pe om nepregatit. Il musca de mana, apoi baga botul in desaga si apuca din ea osul cel mare si o bucata de slana, dupa care o zbughi spre poarta. Omul isi reprima un urlet de durere, mana ii sangera. Se uita inca naucit dupa caine. Injura cu obida, lacrimi amare i se incurcau sub gene…

Cazu in genunchi si batu cu pumnul ranit in pamant:

” Doamne, daca ai putere si esti acolo, tine-mi copiii sanatosi. Si iti mai cer ceva! Pazeste-ma Tu de prieteni, ca de dusmani ma pazesc singur! ”

Intra in casa necajit, femeia ii curata rana, copiii tacura speriati de povestea tatalui. Seara il prinse flamand, era prea amarat sa poata imbuca ceva. Inainte sa adoarma isi stranse femeia duios  in brate, mangaie cu privirea capetele pruncilor stiind ca a gresit avand incredere intr-o jivina. Mana dureroasa ii va aminti o vreme asta.

A doua zi pleca de acasa inarmat cu o bata noduroasa de salcam. Era hotarat sa crape teasta oricui avea sa ii mai iasa in cale si sa il lase fara hrana pentru cei dragi.

*

Morala:

O stie fiecare dintre noi. Sa nu musti mana celui ce te hraneste; intr-o zi mana aceea va lovi.