Ape de dor- sfarsit-

Posted on

” Ciudata liniste s-a strecurat intre toate nelinistile adunate de-a lungul anilor… ” gandi Ilona. Faptul ca Enea traia, ii strecura in inima un sentiment de multumire profunda. Traise toti anii din urma cu teama adanca de a nu fi murit. Acum, la anii maturitatii, reusi sa afle de la rudele ei din sat ca Enea nu era atat de batran precum isi imaginase, copila fiind.

Intre ei pareau sa fie doar vreo 18 ani diferenta, insa aspectul lui de om salbaticit, umerii aceia largi, palmele uriase, barba dezordonata, izolarea dindaratul gardului ce o ” atacase” de atatea ori, o facura sa nu ii poata intui varsta. Enea era un fost militar de cariera, retras la casa aceea din deal pe care o mostenise de la un unchi. Enea iesise de foarte devreme la pensie, chinuit de o boala urata si devastatoare, o pacatoasa de depresie asociata cu o chinuitoare insomnie. Depresia o capatase din motive ce ramaneau necunoscute satenilor. Cert era ca retragerea la tara parea sa fie singura lui sansa la o viata normala, coltul sau de liniste unde putea sa faca ceea ce il facea cu adevarat fericit: picta. Singuratatea lui era pusa pe seama unei rupturi in viata sa privata, fiindca nimeni nu zarise picior de femeie in curtea lui.

Isi termina ceaiul, apoi se duse sa isi vada fetita. Se trezise. Desi imprejurarile care au intors-o in satul copilariei erau destul de triste prin moartea bunicului, Ilona se bucura launtric de revenire. Satul parea rupt din filele unui basm, cu zapada pufoasa cat vedea cu ochii, pomii imbracati in chiciura ce imita poleiala argintie a sarbatorilor. Lasa fetita in grija bunicii, tocmai ca sa uite putin de durere si ii spuse ca va face o plimbare in sat.

Gandul ii era la prietenul ei. O incercau pe rand stinghereala, timiditatea, chiar o usoara teama, insa dorul de a-l revedea era cel ce o facea sa isi poarte pasii spre casa lui, ca odinioara. Ajunsa la poarta privi cu atentie in curte. Nu parea sa fie nimeni in preajma, insa stiind ca inca traieste inainta cu ceva mai mult curaj. In locul dulaului care o infricosase in copilarie, de dupa o scara, isi facu aparitia un pui de catel lup, frumos si jucaus, care in loc sa o latre, incepu sa se alinte la picioarele ei. Se juca putin cu catelandrul, apoi batu discret in usa masiva de stejar. Asculta cu toate simturile ascutite. Pasii asteptati nu se auzeau. Mai batu odata, cu mai multa putere. Nimic…

Impinse usa ce nu fusese zavorata si intra cu emotiile sugrumandu-i respiratia.

– Enea, esti acasa? Sunt eu, Ilona.

Holul intrarii se intuneca numaidecat la aparitia uriasului Enea. Femeia tresari surprinsa.

Batranul o privi lung, strangand ochii si studiind-o cu o vizibila oboseala in privire. Parul ii era mult mai alb decat isi amintea, barba la fel de incalcita, umerii mai cazuti si aplecati in fata… Parea chiar si mai slab, desi cu greu se putea spune asta despre acest om. Nedumerirea lui era evidenta, se vedea cum scormoneste prin amintiri incetosate dupa o legatura cu aparitia feminina din casa lui.

Deodata o lumina de dincolo de el ii invada fata. O recunoscuse. Zambi si se intimida, totodata, ca in fata unei minuni la care nu te astepti.

– Ilona, fetita scumpa… Ai venit! Intinse bratele lui uriase invitand-o intr-o imbratisare pe care batranul o asteptase atata timp. Femeia se cuibari in bratele lui cu ochii grei de lacrimi. Da, il iubea. In felul ei ii purta un amestec ciudat de iubire si respect. Apropierea dintre ei fusese atipica inca din inceputuri. Curiozitatea si admiratia pentru lucrarile lui, atmosfera de magie, aerul usor aristocrat al lui Enea o pastrasera pe Ilona la fel de fascinata. Insa pentru el avea un sentiment cald, unic.

Batranul ii prinse fata intre palmele sale calde si mari si o privi cu adanca emotie:

– Ochisorii astia, privirea lor m-au tinut legati de lumea asta. Ape de dor mi-ai lasat de fiece data cand veneai sa ma privesti lucrand. Mi-au scaldat apele tale fiecare colt asprit din sufletul meu chinuit, Ilona. Fara sa cer sau sa merit, am stiut ca mi-ai lasat o particica din tine.

O pofti in camera unde primise prima ceasca de ceai de la el si se aseza in fata sobei mari. Enea ii pregati ca altadata cana cu ceai negru, ii picura cativa stropi de lapte si i-o intinse zambind sagalnic. Era vizibil marcat de neasteptata ei aparitie:

– Credeam ca te-am pierdut pentru totdeauna. Am disparut fara sa fi avut cand sa te anunt, crizele mele ma biruie si ma fac neputiincios. Cand m-am intors, cat de cat refacut, plecasei de tot.

– Mi-a fost teama pentru tine toti anii asta, Enea. Ilona il privi cu duiosie. Dar mi-am jurat sa te caut candva si sa te mai vad macar odata.

Enea se aseza in genunchi cu grija, in fata ei. Isi lasa capul imbatranit in poalele ei, cerand mangaierea, fara glas. Femeia il atinse cu sfiala pe par, alinandu-i cu miscari delicate doruri purtate adanc, fara a fi rostite. Batranul se ridica si ii saruta mainile, aproape cu evlavie.

– Portretul tau…  nu l-ai vazut niciodata. Sta atarnat in locul unde ar trebui sa fie icoana. A venit vremea sa se intoarca la tine. Ti-l aduc indata.

Enea disparu in camera alaturata si reveni cu o panza inramata pe care o strangea la piept ca pe un odor drag. Ilona se ridica si se duse inspre el. Visase la tabloul acela mult, trebuia sa stie cum a vazut-o Enea pe ea atunci. Stia ca doar asa va intelege apropierea lor, condamnabila in ochii celor mai multi dintre semenii lor. Un batran ciudat si o copila curioasa, plina de neastampar.

Intoarse tabloul si ramase uimita. Nu era un chip, sau o silueta, era doar imaginea unei cascade limpezi, albastrii, cu spume albe, care coborau pe diagonala spre partea de jos a imaginii. Cascada facea niste valuri verzi-albastrui care privite atent semanau cu niste ochi adanci, mari, mirati, copilaresti. In fundal, aproape sters, era un inceput de codru, pierdut in aburi de ceata.

Ilona privea acei ochi inchipuiti din ape si se recunoscu pe sine… Nu crezuse ca ar fi putut-o cineva asemui cu o cascada, cu o involburare de ape repezi, limpezi, de izvor de munte. Enea ii pictase intreaga fire, existenta, toate trairile prin care trecuse pana atunci, dar si de atunci incolo… Enea ii ghicise sufletul, cu extraordinara lui putere de patrundere dincolo de hotarele cunoasterii umane. Fiorul ce o incerca era raspunsul mut la intrebarea timida, adolescentina a batranului: ” iti place?…” Ilona dadu incetisor din cap, cautand sa nu-si lase lacrimile sa izvorasca.

Ii gasi seara stand in fata sobei, povestind in cuvinte putine vietile lor pana in acel moment al reintalnirii. Se despartira tot cu un ceai. Un ceai de busuioc care umplea camera cu arome de primavara cruda. Enea o stranse duios, tacut in brate, ii saruta fruntea si o ruga sa aiba grija de ea. Ilona ii incuviinta din priviri. In usa femeia ii inapoie tabloul, nu inainte sa il mai priveasca odata:

– Enea, e al tau. Isi incrucisa mainile a ruga in dreptul inimii si ii saruta obrazul. Batranul avea barba incarcata de lacrimi zavorate de prea mult timp. Vorbele li se stingeau in inserarea alba ce cobora peste ei.

Ilona cobori incet spre sat fara sa mai priveasca in urma. Statura uriasului ei prieten se amesteca cu semetia copacilor ce ii strajuiau curtea.

” Deci asa se simte un om cu adevarat bogat. Bogat si fericit… ”

Nu stiuse pana atunci ca fericirea poate sa doara , ca nu doar suferinta naste dureri. Ii miroasea parul si fata a iasomie, busuioc si iarna.

La geamul casei bunicilor, o astepta un zambet ghidus de copil, turtit intre florile de gheata desenate de maiestria naturii. Viata insasi, doi ochi mari, mirati, copilaresti… Copilul ei.

*

Sfarsit

*


9 responses »

  1. Citind m-au năpădit atâtea doruri, cărări ce-mi păreau uitate… sunt tot acolo unde le-am lăsat. De ce devin tăcerile poveri când amintirile ne dor?!
    Felicitări, Irina… o profunzime aproape dureroasă.

    Apreciază

    Răspunde
  2. Interesanta dilema! Intai sa se implineasca DorDeDoi, apoi mai numaram!

    Apreciază

    Răspunde
  3. Irina…am zambit…am lacrimat…din nou am zambit…povestirea a fost superba…de la primul cuvant la ultimul…
    O minunata metafora…tot felul de emotii m-au coplesit… multumesc 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  4. O poveste s-a sfîrşit, alta stă să-nceapă… 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  5. ce pot sa fac?ce potzi sa faci.ma ispaimantzi si numa pot controla

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: