Necesarul de ridicol

Noptile fara de luna sunt stranii, insa au partea lor de mistic si farmec. Privirea iti poate juca feste fiindca ochii isi pierd din acuitate si te poti vedea nevoit sa iti ” ascuti” celelalte simturi: auzul, mirosul, simtul tactil. Insa cel mai puternic se intetesc bataile inimii, accelerate fiind de anticiparea unor posibile sau imaginare situatii. In noptile fara luna sufletul poate deveni captivul inchipuirilor. Desigur, cel mai adesea intalnim in copilarie astfel de intamplari. Imaginatia o poate lua razna in astfel de nopti, trecand bietul suflet prin temeri care, la lumina zilei, se topesc, lasand loc unui sentiment de jena, rusine: ” Ce fraier/a am fost sa ma sperii de o umbra, cine mai crede in fantomatice aparitii rasucite din fuioare de umbra palida? Bine ca nu m-a vazut nimeni.” Insa ni se poate intampla si in plina maturitate, doar ca de cele mai multe ori nu recunoastem.

Astfel de ganduri nu se marturisesc din dorinta de a nu arata celor din jur ca avem SLABICIUNI. Asa am fost educati, asa am copiat, aproape mecanic de la altii, modelul: sa nu punem pe tapet nimic din ceea ce ne-ar dezavantaja. Ca ” trebuie” sa nu parem lasi, tematori, nesiguri, tristi, melancolici…

Oare de ce? Nu sunt lasitatea, teama, melancolia, nesiguranta, tristetea, parti din firea umana? Or fi trairi martiene? Categoric nu. Si acceptam jocul acesta ” de-a v-ati ascunselea” fata de noi insine, de dragul jocului si din marunta dorinta de a nu parea ridicoli. Si de ce nu am fi si ridicoli uneori?  Ca sa ce?

Am ajuns sa ne temem mai mult de judecata altora decat de propria noastra constiinta? Asta inseamna sa fii viu? Ascunzand si pacalind pe cei din jur (de care pretindem ca ne pasa) , straduindu-ne sa creionam, de multe ori stangaci, un fals portret al unei fiinte ce seamana cu noi doar fizic. Si ne amagim cu un gust al unei superioritati false care nu face altceva decat sa ne insingureze mai rau. Apoi urmatoarea capcana e trufia. Si e pacat, fiindca cei trufasi, meschini si egoisti nu fac altceva decat sa se izoleze de esenta adevarului, de viata, de iubire, de ceea ce suntem inca de la creatie: Oameni.

Ma bucur sa imi stiu inima atat de dornica de iubire, atat de flamanda dupa nou, frumos, delicat, sensibil. Ma bucur, desi se mai intampla sa par ridicola, banala, naiva, etc, in ochii unora. Pentru ca iubesc, traiesc, simt, imi doresc. Pentru ca starui in incapatanarea mea nativa de a crede in bunatatea omului. Pentru ca am nevoie de slabiciunile mele ca sa pot iubi rotund. Pentru ca, in iubire, minciuna si prefacatoria e ca o haina stramta sau prost croita. Si in fata iubirii trebuie sa fii gol. Sincer. Pur. Tu. Cel ce iti e mereu prezent, cu sau fara masca ridicolului.

Am pomenit la inceput de noptile fara luna pentru a sublinia evidenta orbecaielii la lumina, cand ne cosmetizam pentru Circul Vietii.

Sa mangaiem zambetul amar al bufonilor vietii, ei ne ajuta sa radem de defectele evidente ale unora, pentru a le ignora pe ale noastre. Sa ne traim propriul spectacol, acela unde propriul rol reusim sa il jucam impecabil. Sa ne fim propriul bufon si propriul suveran. Sa stim sa ne rusinam in fata noastra, ca apoi sa ne mandrim ca ne-am depasit singuri cutumele.

Aceasta a fost doza mea de ridicol pentru astazi.

Sa ne citim sanatosi. Sa fiti iubiti.