Pledoarie pentru puritate

De ce pledoarie? Pentru ca supun judecatii celor ce citesc, punctul meu de vedere.

De ce  puritate? Pentru ca puritatea are nevoie sa fie sustinuta si pastrata vie.

Si nu vorbesc despre acea puritate strict religioasa, pentru ca adevarata credinta si religie e cea proprie. Intamplarile mai putin placute ale vietii ne fac deseori sa ne intrebam, cu frustare, cu teama, cu furie, uneori:

” De ce? Cu ce-am gresit? De ce mie? ”

Pe cine intrebam? Ni se raspunde vreodata? Dar noi raspundem intrebarilor nerostite? Intrebari pe care le alungam de cele mai multe ori din gandul nostru ca pe niste muste ce bazaie enervant in preajma noastra. Nu raspundem mereu sincer, sperand sa mai putem ” trisa” o data, motivandu-ne slabiciunea cu sintagma lasului: ” lasa, ca altii is mai pacatosi ca mine” . Si astfel ne construim o Puritate de tip clona, o puritate confortabila pentru clipele de cumpana reale.

Nu neg existenta unei Suprematiii Divine, pentru ca o simt. Si chiar daca as nega-o eu, omul, acea Divinitate nu dispare. Doar risc sa ma sting eu din ecuatia perfect armonizata intre uman si divin. Si as ajunge o ” necunoscuta” chiar si pentru mine.

Zilele acestea am retrait aceeasi senzatie ciudata, ca in mai toti anii scursi de la decembrie’ 89 incoace.
Senzatia ca ne indepartam din noi in favoarea unei amagitoare stari de bine sufletesc, mai cu seama in perioada sarbatorilor pascale. O fi de vina nebunia puternic promovata prin intermediul  internetului si al televiziunilor.

Insa e frapanta  nevoia vadita de confirmare a bunatatii noastre in aceasta perioada a anului. Sa fim oare atat de ipocriti incat sa nu realizam ca putem face acest exercitiu de bunatate si puritate in toate celelalte perioade din an? Ca nu ne costa nimic? Ca nu e un troc intre ceva si altceva? Ca e parte din esenta noastra ca fiinte vii, pure? De ce avem nevoie de semi-miracole sa ne putem aminti ca minunile nu se petrec fara implicarea noastra directa si sincera?

Atat s-a vorbit zilele acestea despre pacatele capitale de parca ar fi o descoperire stiintifica de ultima ora.

Pacatuim mereu, constient sau inconstient, fata de noi insine. Pe noi ne tradam, datoria incalcata e cea fata de propriul suflet. Si ne mocirlim pe dinauntru, spoind frumos pe-afara cu fapte menite sa atraga atentia celorlalti.

Dar puritatea sufera pana la agonie daca nu reusim sa simtim pragul acela din noi care ne face sa recunoastem cu absoluta sinceritate: ” Sunt un mare dobitoc” . Iar constatarea urmata de regretul sincer ar trebui sa ne ajute sa ne putem intoarce in noi insine.

Nu vreau sa va conving de nimic, doar constat si sufar. Pentru ca puritatea nu e o inventie a celor ce au neobrazarea de a crede in semenii sai, in feedback-ul real.

Puritatea o avem oglindita oriunde privim: in ochii copiilor, ai celor iubiti, in crengile grele de florile primaverii, in diminetile linistite, intr-o imbratisare sau sarut. Ba chiar si in zambetul pe care ti-l poate intoarce o femeie sau un barbat pe strada, desi dincolo de zambet poate fi pura pofta trupeasca.

Sarbatoare ar trebui sa ne fie fiecare zi, macar si pentru privilegiul de a respira, de a ne simti vii. Si sa nu tanjim dupa amagitoare stari de bine sufletesc doar de cateva ori pe an.

Va iubesc!

Pur si simplu.