Tributul ploii

Si-au dorit prea mult. Prea intens, prea curand… Prea totul.

Si li s-au topit aripile inainte sa si le intinda pentru zbor.

Prea multa nebunie si prea putin echilibru. Prea mult instinct si prea putina cumpatare. Si-au ars totul intr-o zvacnire ce a sfidat tocmai masura cu care se masoara toate facutele de pe acest pamant. Dar in arderea lor au atins acea splendoare dupa care cei mai multi raman sa tanjeasca o existenta si ceva.

Pamantul si viata i-a condamnat la prabusirea in gol, inainte ca ei sa se poata desprinde unul de langa altul. Astfel incat au reusit sa se priveasca, impliniti, pentru ultima data. Si in privirea aceea geamana au inteles ca nu se putea altfel. Nu ei, nu altadata, nu altundeva.

Mesteacanul zacea rastignit ca o creatura demna de legenda. Trunchiul acela, altadata drept, zacea sfartecat in doua. Trasnit.

Ploaia deja spala nepasatoare urmele locului unde cele doua pasari au fost lovite de fulgerul neindurator. Cele doua turturele cazusera la picioarele frante ale copacului. Dupa doar cateva clipe de regasire…

Nu departe, un batran al satului isi facea cruce, martor fara voie la grozavia naturii. Se indrepta infricosat spre sat, mormaind vorbe fara inteles. Nevasta lui il dojeni pentru nesabuinta de a iesi pe furtuna, insa batranul nu isi putea inchide urechile sufletului ranite de tipatul acela de moarte. A durat cat o bataie de aripa.

Credea ca nimic nu-l mai poate speria la anii lui. Dar isi simtise spaima copilareasca cuibarindu-se in trupul lui imputinat de ani.

Natura isi urma cursul. Ploaia si tunetele se stinsera intimidate de soarele ce iesi maiestuos dintre nori. Doar batranului ii mai ploua pe gandurile ce-i jeleau jertfa la care fusese martor.

*