Tributul ploii

Posted on

Si-au dorit prea mult. Prea intens, prea curand… Prea totul.

Si li s-au topit aripile inainte sa si le intinda pentru zbor.

Prea multa nebunie si prea putin echilibru. Prea mult instinct si prea putina cumpatare. Si-au ars totul intr-o zvacnire ce a sfidat tocmai masura cu care se masoara toate facutele de pe acest pamant. Dar in arderea lor au atins acea splendoare dupa care cei mai multi raman sa tanjeasca o existenta si ceva.

Pamantul si viata i-a condamnat la prabusirea in gol, inainte ca ei sa se poata desprinde unul de langa altul. Astfel incat au reusit sa se priveasca, impliniti, pentru ultima data. Si in privirea aceea geamana au inteles ca nu se putea altfel. Nu ei, nu altadata, nu altundeva.

Mesteacanul zacea rastignit ca o creatura demna de legenda. Trunchiul acela, altadata drept, zacea sfartecat in doua. Trasnit.

Ploaia deja spala nepasatoare urmele locului unde cele doua pasari au fost lovite de fulgerul neindurator. Cele doua turturele cazusera la picioarele frante ale copacului. Dupa doar cateva clipe de regasire…

Nu departe, un batran al satului isi facea cruce, martor fara voie la grozavia naturii. Se indrepta infricosat spre sat, mormaind vorbe fara inteles. Nevasta lui il dojeni pentru nesabuinta de a iesi pe furtuna, insa batranul nu isi putea inchide urechile sufletului ranite de tipatul acela de moarte. A durat cat o bataie de aripa.

Credea ca nimic nu-l mai poate speria la anii lui. Dar isi simtise spaima copilareasca cuibarindu-se in trupul lui imputinat de ani.

Natura isi urma cursul. Ploaia si tunetele se stinsera intimidate de soarele ce iesi maiestuos dintre nori. Doar batranului ii mai ploua pe gandurile ce-i jeleau jertfa la care fusese martor.

*

 

32 responses »

  1. se cer(n)e o nouă orânduială!
    să ne dorim cât ne trebuie! să ne trebuiască cât să ne dorim! 🙂

    Apreciază

    Răspunde
    • Se cer(n)e, desigur…
      De ne-ar fi dorintele supusi, iar noi regii si reginele lor, ar trebui sa ne ajunga. Insa dorintele devin pasari nesabuite, uneori, si sfarsesc trist.
      Multumesc de trecere, Almanahe.

      Apreciază

      Răspunde
  2. Inspiratie pluviala si la tine, se pare! 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  3. E mai bine asa: Aici si acum, total, fara retineri, decat candva… niciodata.

    Apreciază

    Răspunde
  4. ploaia asta…se pare că ne-a inspirat….pe amândoi.

    Apreciază

    Răspunde
  5. „plouă, plouă, iarba-nspică, /dorul badii rău mă strică…”

    Apreciază

    Răspunde
  6. Parca mi-am pierdut saculetul cu vorbe! Multumesc! E cel mai simplu si mai sincer!

    Apreciază

    Răspunde
  7. Si uite asa au disparut turturelele din tara. Fara gluma, au fost inlocuite de gugustiuci. 😛

    Apreciază

    Răspunde
  8. mmm… bine nu-i! dar pana la urma ce-i binele?! poate doar inlauntrul in care ne simtitm confortabil…

    Apreciază

    Răspunde
    • Nu-i bine, Mosu.
      Cat despre binele dinlauntru, dupa ce-l aflam, tot nu ne multumeste si vrem altul, mereu altul. Poate asa s-au nascut si povestile. Ca sa ne arate cat de putin e nevoie sa ne fie bine. Chiar si cand povestea-i trista…

      Apreciază

      Răspunde
  9. Asta faci tu in wikent Irino?! Cauti turturele pe wiky cand ar trebui sa umbli in parc dupa gugustiuci?

    Apreciază

    Răspunde
  10. frumos frumos si iar frumos !

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: