Copil batran

Posted on

Am intredeschis ochii cu greu, nedorindu-mi dimineata. Mierea noptii imi garanta cumva un soi de amorteala ce imi amana lenesa gandirea. O fi visul de vina, visul ce s-a strecurat fugar pacalindu-mi pleoapele, singurele granite vizibile intre somn si nesomn.

Am vrut sa adorm inapoi, insa narile mi-au trezit simturile si i-au dat trupului startul spre noua zi inca sfioasa. Mirosea a pamant reavan, abia stropit de ploaie.

M-am ridicat in capul oaselor. Umerii ma dureau crunt, de parca spatele statea sa se desfaca in doua jumatati. M-am urnit batraneste spre fereastra. Ma intepau talpile ca si cum as fi calcat pe spini de salcam toata noaptea. Odata geamul deschis, pleoapele mi-au facut loc unei lacrimi uitata neplansa, de aseara. Ploua incet, mocaneste, urcand in vazduh aburul din pamantul incins. Cu talpile goale si golita de simtire am iesit sa o imbratisez. Ploaia.

Degetele de la picioare simteau pamantul moale , bruma de constiinta chinuindu-se sa imi spuna ca nu era logic sa simt pamant cand acolo trebuia sa fie doar beton, dur, anost. Nu stiu de ce, dar i-am cerut constiintei sa nu se mai zbata atata si sa ma lase sa ma bucur de fiecare strop ce imi racorea pielea.

Mi-am alungat cu un gest gandurile aparute ca niste vrabiute gurese. Mana ridicata nu mai semana cu mana mea. Era o aripa. O aripa rupta, sau lovita. Asa intelegeam durerea dintre umeri. Am inaltat si cealalta mana. Tot o aripa si o durere imi termina gestul.

” Visez, mi-am spus, am adormit inapoi si visez ca zbor, cum mi-am dorit dintotdeauna. ”

Insa nu oricui i se dau aripi, poate sa si zboare. Pentru asta nu-s de-ajuns doar niste reflexe. E nevoie de inaltimi, de aer, de pace.

Ma simteam de parca, mai degraba, cazusem incercand sa zbor. Ploaia imi racorea inceputul de durere, ca o promisiune nerostita. Cu umerii inca grei am intins mainile renascute in nervuri imbracate cu pene.

Nu stiam ca o pasare simte asa. Am simtit cum aripile se deschid din cosul pieptului facandu-ma sa scot un sunet ciudat.

Ca un strigat de cocor ce se intoarce acasa…

Mi se dezvelea trupul de haina umana si ingreunata de trairi ce nu mai puteau fi tinute captive. Sus, Soarele rasarea peste truda ploii impingandu-mi dimineata prin toti porii dornici de viata, de iubire.

*

Am intredeschis ochii.

Fusese doar un vis.

E dimineata. Iar eu sunt mai vie ca oricand. Cu aripi sau nu, un matur copilaros sau un copil batran, raman acelasi om insetat si indragostit de viata. Si-mi va fi intotdeauna dor sa zbor.

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: