Fracturi de simtire

Posted on

Fredoneaza ceva?

Hm, parca ar murmura un soi de melodie. Ii privesc spatele cu nedisimulata indiferenta. Il stiu atat de bine… Capotelul acela verzuliu, lantisorul subtire de argint care ii contureaza linia gatului, felul in care isi scutura degetele cand si le picteaza cu lac roz.As vrea sa nu stiu totul despre ea, sa ma mai surprinda cu ceva nou.

Imi intorc gandurile lenese inapoi spre ecranul televizorului, sperand sa imi inghita el farama de intrebare la care nu mai caut de mult raspuns.

Azi nu am schimbat decat un pumn de vorbe, si alea doar legate de rutina vietii de zi cu zi.

Ma intreaba ceva si-i raspund in doua cuvinte. Apoi o rog sa imi aduca o bere din frigider. Mi-o aduce si ma saruta pe frunte. Imi zambeste.

De ce mi-a zambit? Nu fac nimic altceva decat sa fiu genul de barbat pe care genul ei de femeie ii face mereu pe plac. Si de ce nu-mi ajunge? Mi-e lene pana sa ma si infurii ca nu ma simt fericit. Nu imi lipseste nimic.

O aud apoi spaland farfuriile unde am mancat de pranz. Fredoneaza iar. Ce naiba o fi cantand femeia asta? De ce canta?

Ma indrept agale spre bucatarie, scarpinandu-ma pe burta si cascand generos.

– Cantai sau mi s-a parut?

– Nu, fredonam ceva, mi-a ramas in minte o melodie auzita azi, se scuza ea cu un inceput de stanjeneala in privire. Stii ca nu am voce .

– A, bine. Auzi, daca adorm ma lasi pana la si jumate, nu mai mult. Bine?

Imi zambeste aprobator.

Ma intorc in fotoliu ca in bratele unei amante planturoase. Ma cuibaresc in el si gestul ma face sa imi doresc sa ii miros sanii ei. Dar spala vasele. Probabil iar mi-ar face observatia aia blanda, dar categorica.

” Fii cuminte, am treaba acum. ”

Atipesc. O simt cum trece usoara spre balcon. Ia niste rufe si se intoarce. Nu m-a privit, stiu asta.

Ne ignoram atat de bine uneori incat unul din noi ar putea sa inceteze sa mai existe ca entitate. Celalalt ar ramane cu imaginea celuilalt desenata de rutina.

Ne-am lipsi? Mie mi-ar lipsi confortul casnic, grija ei, felul cum gateste, cum stie sa umble in varful picioarelor daca sunt obosit si atipesc cu degetul pe telecomanda si cu berea inceputa, la piciorul fotoliului. Eu i-as lipsi oare? Ma tenteaza raspunsul clasic ” banii mei, poate” dar ma opresc.

O aud oftand.

Ma ridic si ma duc sa o caut.

– A, te-ai trezit singur. Hai, mergi si imbraca-te, am promis alor tai ca trecem pe la ei in seara asta. Eu doar sa imi iau o rochie pe mine si-s gata.

Ii caut in priviri urma oftatului reprimat. Imi ascunde sfioasa ochii. Vrea sa puna la fiert un ibric de apa pentru cafea.

Imi stie atat de bine tabieturile!

Ma duc dupa ea in bucatarie si o prind usor de talie. O intorc cu fata spre mine. Ea face ochii aia caprui ai ei mai rotunzi decat ii are de obicei. Ii ridic fata cu doua degete puse sub barbie.

– Ce e? ma intreaba facand loc restului de oftat de adineaori.

– Nimic. Mi-era dor sa te privesc… Si o sarut usor, de parca azi i-as fi descoperit gustul buzelor pline si rosii. Ii simt lacrima langa buza. I-o culeg. Are gura fierbinte si pieptul i se inalta ca dupa o spaima.

– Azi nu vedem pe nimeni. Ne vedem doar pe noi.

Vorbele mele s-au despletit pe parul ei si au cazut pe jos odata cu cordonul capotului verzuliu.

I-am dus lacrima pe buzele mele pana sub locul unde lantul ii deseneaza linia gatului.

Pe care i-l stiu atat de bine…

Dar de care imi era atat de dor.

 

 

 

21 responses »

  1. Ma duc sa imi iau un capot verzuliu! imi pun si un lantisor din argint!!!
    Te tin la curent!!!
    :))

    Apreciază

    Răspunde
  2. Mi-a placut si e atat de frumoasa constructia povestii incat o mai citesc odata. 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  3. Ce simplu si ce frumos:) Ah

    Apreciază

    Răspunde
  4. ce bine ar fi de-ar fi asa cum creionezi tu…
    m-a trecut asa un fior… 🙂

    Apreciază

    Răspunde
    • Tocmai de aceea randurile mele nu au pretentia de a fi decat o simpla glasuiala literara. Vibratii, inchipuiri, dorinte…
      Fiindca sunt multe cuplurile in care pasiunea ” adoarme” sau e ucisa usor pana dispare. Fiindca, blogeristic vorbind, dau drept la existenta unor sentimente ce nu trebuiesc uitate.
      Fiindca incercand sa scapam de sentimentul apasator de vina, cautam celuilalt pricini fara corespondent real. Fiindca se intampla.
      Fiindca uitam sa pretuim…
      Multumesc.

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: