Sange si piatra

Posted on

Se facuse deja seara si Roland se bucura ca reusise sa se izoleze de grup ca sa scrie acasa o scrisoare. Desi internetul il ajuta sa se vada si sa se auda cu cei de acasa cat mai des cu putinta, simtea nevoia sa auda scartaitul stiloului pe foaia de hartie. 
” Boala veche” isi spuse el, capatata in anii de studiu prelungit in Anglia.

Acasa il asteptau cu nerabdare si teama toti ai sai. Logodnica, Marie-Jeanne, sora lui mai mica, Marie, mama si  gasca de amici din oraselul sau de munte din nordul Frantei. Viata de soldat nu i se mai parea deloc atragatoare de cand era venit in locurile acestea infernale care musteau a moarte. Aerul avea iz de praf de pusca si de ruina. Se izolase de cand ii murise in brate cel mai bun camarad, un roman curajos si destept, Ilie. Devenise aproape tacut, nemaiparticipand la discutii si la glumele de cazarma, evitand sa stea cu ceilalti cand se asezau sa isi inece dorurile in bautura. Ilie muri stupid. O mina aproape ca i-a sfartecat pieptul si i-a smuls inima, pur si simplu. Nu avea sa uite prea curand privirea lui mirata si veselia lui de copil prins la furat, de parca astepta moartea ca pe o izbavire: ” Roland, mi-a facut-o, fu-tu-i mortii mamii ei de viata!!”

Afganistanul nu a mai parut atat de ostil in compania lui Ilie, mai ales ca baiatul vorbea o franceza aproape perfecta in care abia se dibuia un accent usor ciudat. Ilie ii spunea razand ca e accent moldovenesc, muiat in mamaliguta si mujdei. I-a trebuit o vreme sa ii inteleaga resortul prietenului sau de a-si gasi echilibrul zi de zi, dupa ce moartea le soptea tot mai des la ureche chemari fara vorbe. Si mai cu seama dupa uluitoarea lui poveste de viata…

Ilie nu era la prima incorporare in trupele NATO. Era cumva un veteran al razboaielor fara noima din Orientul Mijlociu. Fusese in Iran aproape 15 luni, dupa care a plecat acasa pentru scurta vreme si, la solicitarea lui expresa, a fost retrimis in Afganistan. Ilie nu mai avea familie, decat cativa veri indepartati si niste matusi imprastiate prin toata tara, dupa cat spunea el.
” Locul meu e langa voi, pe front, eu aici o sa mor, Roland, stiu ce spun. Ce sa fac acasa? Nu ma asteapta nimeni. Inima mea a murit demult. ”

Degeaba incerca tanarul francez sa afle ce durere il macina incat sa aleaga asa de senin razboiul in locul pacii si tihnei de acasa. Multa vreme nu au discutat despre asta. Serile se uitau pe pozele lui Roland, isi povesteau aventurile din anii de facultate, sau cele din copilarie. Ilie isi perfectiona franceza din ce in ce mai mult conversand cu amicul sau.

Intr-o noapte, Ilie se trezi urland din somn, reusind sa strice somnul la mai toata compania. Un urlet ce parea ca a rupt cerul noptii in doua, lasand sa coboare pe pamant naluci si fantasme din cele mai rele. Avusese un cosmar. O transpiratie rece il acoperea si ochii ii fierbeau ca de febra.

A doua zi se hotari sa ii povesteasca lui Roland tot ce il facea sa isi doreasca frontul, razboiul si moartea. Fiindca tuturor le lasa impresia ca o cauta cu insistenta, cu o sfidare sora cu nebunia.

In Iran Ilie cunoscu iubirea. Insa fiind atat de tanar si neexperimentat, nu stia ca frumoasa cu ochii cei mai tulburatori pe care ii vazuse vreodata, nu avea cum sa fie a lui, orice ar fi facut.  O intalnise de multe ori, mereu in acelasi grup de femei acoperite pana sub ochi, cu hantiriile acelea largi si lipsite de culoare. In una din zilele lui libere se duse glont spre centrul targului unde vazuse ochii aceia fantastici. Desi parea ca toate femeile seamana intre ele, Ilie era sigur ca o va recunoaste din cateva mii.

Dupa tresarirea ei, stiu. La distanta de nici 5 metri unul de altul, privirile lor s-au iubit deznadajduit si timid. Ilie, un tanar inalt si frumos, cu niste ochi caprui patrunzatori, cu o statura si tinuta demna de un cavaler, nu putea trece neobservat. Nu a stiut daca frumoasa iranianca a tresarit la fel si prima oara cand l-a zarit, insa a stiut ca s-a indragostit imediat. Ilie avea un zambet atat de larg in care ar fi incaput cu usurinta toate razboaiele lumii, pe care le-ar fi topit rapid in pofta lui de viata si in veselia sa cuceritoare.
Fata se numea Ariane, o auzi pe una din celelalte femei strigand-o insistent, fiindca ea se oprise ca hipnotizata in ochii lui Ilie.

Baiatul reusi sa vada o mana itita de sub valul gros si uracios care acoperea un trup feciorelnic. Fata il salutase cu cea mai mare discretie si precautie posibila. Si ii zambi dulce-speriat. In clipa urmatoare disparu in grupul cu care venise la targ. Flacaul simti sageata iubirii nebunesti ca pe un junghi, dar nu ii masura atunci durerea. Era mai uriasa nerabdarea si curiozitatea de a vedea acel chip si trup in toata splendoarea lui. Stia ca e nebunie curata, stia ce legi aspre are tara cu femeile sale, stia ca nu avea cum sa se apropie de ea. Insa ceva il facea sa  simta ca acea fiinta face deja parte din viata lui.

O mai cauta o vreme in aceleasi locuri. Nu se mai arata niciunde. Ilie deveni usor iritat, nervos. Ii trecu prin minte ca e mai bine sa renunte la ideea de a cauta o femeie in imensitatea aceea de valuri ce pareau ca seamana cu nisipurile miscatoare.  Fata lui parea sa fi intrat in pamant.

Intr-o sambata seara se intorcea cu camarazii de la ambasada. Privea absent din masina trecatorii tot mai rari. In dreptul unei fundaturi care ducea spre iesirea din oras vazu o silueta care il facu sa se incalzeasca de fericire. Striga soferului sa opreasca si cobori inainte ca cineva sa ii spuna ca face o nebunie. Dar baietii il stiau pe Ilie. ” Asta cand isi pune ceva in minte, merge pana in panzele albe.”

Silueta era a Arianei. Cumva, prin jocul intamplarii, fata astepta pe cineva acolo.  Fata in fata, ochi in ochi, cei doi tineri isi consumau cele mai grozave emotii pe care le traisera vreodata. Ilie ii atinse chipul peste val, bucurandu-se ca inserarea si proasta iluminare a locului il ajuta sa isi permita un gest extrem de periculos. Ariane suspina infricosata, soptindu-i vorbe fara inteles. Ilie o intreba incet: ” English, do you speek english? ”

Fata scutura din cap o negare, dar Ilie rase incet si spuse romaneste: ” Lasa, da-o dracului de engleza, ne-om intelege noi cumva!”  Ariane tremura. Baiatul se uita repede in stanga si dreapta, vazu ca nu e nimeni sa ii poata vedea, si ii desfacu cu un gest broboada de pe cap. Chipul ce ii rasari in fata, luminat doar de razele lunii, il nauci. Cea mai frumoasa faptura vazuta vreodata. Cei mai adanci si mai negri ochi, de forma migdalei. Cele mai senzuale si rosii buze. Fata inflorise de teama si emotie.
Nu a stiut niciodata cata vreme s-au privit astfel. Oftau si zambeau incurcati. Ilie ar fi vrut sa o ia pe sus si sa fuga cu ea. Intalnirea cu Ariane il determina sa priveasca nebunia cu ochii lucidului, desi stia ca asa ceva nu e posibil.

Si a urmat cel mai frumos, cel mai patimas, cel mai temator si mai cald sarut ce care au avut cei doi parte vreodata. Atat. Un sarut. Intre doi oameni tineri, frumosi, dincolo de barierele ridicate de civilizatii, de lume, de razboi, de viata si de moarte.

Povestea lui Ilie se rupse franta acolo. Ilie tacea si privea in gol, iar Roland astepta cu nerabdare si usoara teama un deznodamant previzibil. Ce a urmat a frizat orice logica umana. Ariane a fost smulsa din bratele lui de maini intunecate aparute parca din neantul noptii. Au urmat urlete si vociferari in limba aceea pe care avea sa o urasca visceral. Ilie nu mai gasi timp de reactie, fiindca o lovitura in moalele capului il lasa fara vlaga si cu un gust de sange proaspat in cerul gurii.
Ce a urmat a fost cumplit. Ilie a stat un timp spitalizat, pana medicii de acolo l-au trimis acasa pentru recuperare. Degeaba zbaterea lui, degeaba urla prin spital ca vrea sa se duca sa afle ce e cu frumoasa Ariane.

Intors in Romania a suferit ca un caine. Nu avea nici o putere sa afle ce e cu femeia ce si-a riscat libertatea si viata pentru un sarut. Intr-o seara mohorata de noiembrie a primit pe mail un link cu o stire ingrozitoare. Astfel a aflat ca Ariane a fost condamnata in nici 24 de ore de la acea intamplare la moarte prin lapidare. Si ca nu a avut nici o sansa la viata. Stirea a sunat sec, dar a devenit calaul simtirii baiatului.

Dupa inca sase luni a revenit pe front, la cererile lui exprese catre mai marii sai. A fost trimis. Voluntarii nu pot fi tinuti deoparte. Ilie a ajuns intai in Iran. A vrut sa gaseasca un mormant macar in care sa isi inmormanteze propria-i neputinta. Doua zile a umblat nebun riscandu-si viata ca sa afle ca biata fata nu a avut parte nici macar de o inmormantare. I-au lasat trupul ucis de pietrele zvarlite  de cei din familie si de catre cunoscutii sai sa il sfartece cainii nopti si pasarile de prada. Apoi i-au aruncat lesul in raul din apropiere.

Ilie a ridicat pumnul spre cer si a strigat cu furie neomeneasca:

” Blestemat sa fii, Tu, cel ce iei dragostea si pui moartea intre copii Tai!”

Roland asculta fara sa indrazneasca sa ii spuna prietenului sau ca a amestecat romana si franceza in povestea sa cutremuratoare. Ce nu a inteles din vorbe, a ghicit din privirea barbatului.

La o saptamana de la destainuirea asta grozava, Ilie calca pe o mina anti-personal. Si rade. Si injura viata intr-o romaneasca neaosa. Si-l lasa pe amicul lui sa ii imbratiseze cu neputinta trupul devastat de suflul exploziei:

”  Sa nu plangi pentru mine, acum abia incepe drumul meu spre fericire. Mi-a facut-o, fu-tu-i mortii mamii ei de viata! Sa te duci la mine acasa si sa imi scrii tu, cu mana ta pe cruce. Sa imi faci cruce de piatra, auzi? Si sa scrii ca iubirea e dincolo de sange si piatra, asa cum mi-au ucis-o pe Ariane. Si sa nu am popi la inmormantare, m-auzi? Dumnezeu sa ma caute si sa ma judece daca ma gaseste in ograda lui. Ma va gasi langa fata care a murit vinovata pentru un sarut.  Si insoara-te, la naiba! Altfel mori ca prostul si tu! ” Si s-a dus razand.

Roland isi amintea si scria de zor cea mai lunga scrisoare din viata lui, cea catre iubita lui de acasa, Marie-Jeanne.

Incheierea a sunat simplu:

” Femeie, daca ma vrei, vin si ma fac al tau. Nu vreau si nu pot sa mai traiesc nici o singura zi in infernul asta fara tine. Nu te cer de sotie, te cer vietii ce mi te-a adus ca pe un dar. Pana nu e prea tarziu. Pana nu devenim sange si piatra, cum spunea prietenul meu Ilie. Socotelile Cerului nu sunt si ale noastre. Ma intorc acasa, mi-e foame de sarutul tau.”

28 responses »

  1. Irina, tulburatoare poveste si foarte bine scrisa. Excelent! „Iubirea e dincolo de sange si piatra.” Mi-au dat lacrimile.

    Apreciază

    Răspunde
    • Iubirea e mereu mai tare decat orice piatra va fi aruncata inspre ea cu furie, ura sau nestiinta. Si sangele nu o poate ineca, o poate duce spre eternitate.Eu am plans deja asternand-o in fata voastra.Multumesc, Gabico.

      Apreciază

      Răspunde
      • „Iubirea e mereu mai tare decat orice piatra” , dar se moaie in fata unui sarut …
        Frumos, chiar daca e trist ! Dar ce iubire nu e trista ? E drept uneori tristetea e fatala.

        Apreciază

        Răspunde
        • Iubirile adanci, cele nascute spre a se inalta mai presus de cei ce o traiesc, sunt triste fiindca isi presimt zborul si genunea cascata sub zbor. Bunica mea o numea „iubire negra”. Mult timp nu am inteles termenul ce parea ca e in contradictie cu lumina aproape ireala a acestui sentiment.
          Crescand si citind tot mai mult, am inteles. Intai din „Invitatie la vals” a lui Mihail Drumes, si mai apoi din superba carte a lui Liviu Rebreanu ” Adam si Eva”.
          Nu stiu daca intr-o iubire totala si atipica e mai important cat de mult rezista in termeni umani, sau cat de intens e traita de cei doi. Timpul nu e cel mai bun templu.

          Apreciază

          Răspunde
        • Eu aș spune că în termeni umani nu poate fi măsurată intensitatea ei. „Timpul nu e cel mai bun templu” … asta m-a răscolit ! Timpul devine, pentru acea iubire neagra, o temniță.

          Apreciază

          Răspunde
          • … si ca orice temnita , are temnicer si lacat si cheie. Rabdarea de a le indura pe toate, puterea de a-ti accepta osanda, asta te ridica si deasupra genunii, oricat de adanc ar fi intunericul si-oricat de reci ar parea zidurile. Ai de partea ta mereu iubirea si caldura ei speciala, ce vine si alina chiar si cand seamana a neimplinire.

            Apreciază

            Răspunde
      • Da, dar singuratatea sentimentului apasa asa de tare …

        Apreciază

        Răspunde
  2. ooo, tot ce e cu sabie si panaș ma emotioneaza…
    valul din povestea ta e simbolul tuturor normelor, legilor, cutumelor din orice societate…ca daca nu e valul, e altceva care sa se ridice intre doi oameni ce se iubesc…

    Apreciază

    Răspunde
  3. cat de frumos ai scris! e o poveste trista, dar in urma ei parca ma gandesc altfel la viata mea si multele optiuni pe care le am in fata, fara frica de a-mi termina viata sub un morman de pietre…

    Apreciază

    Răspunde
  4. emotionanta povestea.
    trista dar totusi te face sa zambesti.
    frumoase amprente lasi asupra povestilor…

    Apreciază

    Răspunde
    • Am vazut ca imi privesti atenta fiecare bucla de cuvant, fiecare inflexiune. Esti prea buna, insa de cand ma stiu, ceea ce simt, spun. Ceea ce spun fac, iar in ceea ce cred, ramane legat pentru totdeauna de mine. Astfel legatura cucuvintele( cum spune Mosu) e cat mai naturala cu putinta.

      Apreciază

      Răspunde
  5. 🙂
    Mosu e cel mai cel, este preferatul meu.
    Din umbra il citesc din scoarta in scoarta 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  6. :))) hai ca m-ai amuzat tare de la prima ora 🙂
    zi frumoasa sa ai, draga Irina 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  7. faina povestea. ai un dar de a rascoli cu vorba ta scrisa pina in adincul fiintei. ar iesi un roman tare frumos pe suportul acestei povesti. sau altele.
    esti uimitoare, cred ca m-as simti mic de tot linga tine, nici nu stiu daca as putea ingaima doua vorbe daca ar fi sa stam fata in fata. ma intimidezi doar din ceea ce citesc scris de tine, dar sa te si aud? mi-ar place sa te vad, sa te aud razind, sigur ai un ris frumos si senzual. recunosc, intru de multe ori macar sa iti vad poza din header.
    dar eu nu-s decit un mic admirator, dar care stie unde se termina visul si unde incepe realitatea. ce sa zic, esti preferata mea, ma faci sa fiu trist cind scrii trist, sa ma bucur cind te simt vesela. nu pari a te teme sa iti expui sufletul in fata oamenilor, desi nu stii ce fel de oameni vin pe aici.
    da, iubesc faptul ca existi si ca ma rasfat citindu-te.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: