Zambet cuminte- ultimul zambet cuminte- (6)

Posted on

– partea a cincea aici-

*

Dimineata o gasi pe Laura cu senzatia ca toti ochii lumii stau atintiti spre ea, sau asa se simtea. Expresia ” a intra in pamant de rusine” i se parea prea blanda pentru ea.

Sergiu o zapacise complet, nu mai vedea decat prin pasiunea ei si se lasa manipulata de dorinta pe care el i-o specula atat de exact. Vinovata, trebuia sa recunoasca in adancurile ei cele mai intime ca il placea. Ca o purtase dincolo de ea si ca a trebuit sa admita ca nu se stia capabila de atata nebunie. In fata oglinzii, cu periuta de dinti in gura si murdara de pasta o pufni rasul. Si se inrosi brusc. Ii placea, dar o si speria. Trecuse prea repede peste statutul lui de om casatorit, o interesa asa de putin incat se intreba daca nu cumva a luat-o razna. In alte situatii, un barbat deja insurat nici nu ar fi intrat in calculele ei. Insa Sergiu o fascina, de parca ar fi avut cheita spre toate secretele ei intime, de care nici chiar ea nu avea habar.

Stia ca trebuie sa renunte la a se mai vedea cu el. Sa renunte la el… I se puse un nod stramb in gat care parea ca ii blocheaza si traseul aerului spre plamani.  Si Catalin!… O, in ce valtoare s-a aruncat? Toata ziua zacu fara vlaga, mutandu-se apatica ba in balcon, ba in fotoliu, cu ochii intr-un televizor la care nu vedea nimic. Ar fi plans, ar fi facut-o cu o voluptate de femeie isterica, insa rusinea nici acest lux nu i-l acorda. Tarziu o suna Catalin. Ingrijorat. Temator. Il linisti ca odinioara, cu glas egal. Se ruga de el sa nu isi mai faca griji degeaba. Se simtea vinovata, se simtea rea cu el.

Amintirea proaspetei aventuri cu Sergiu, umilinta la care a supus-o, ca mai apoi sa o urce pe culmile unei placeri atat de inalte, ii dadea ameteala.

Se indrepta spre frigider. Nu avea decat bere, ar fi baut ceva, orice, numai sa amorteasca si sa ignore vinovatia.

Adormi letargica fara sa puna gura pe alcool. Tremura sub patura, desi era cald in casa. Mintea ii zbura la clipele nebune. Corpul ii cerea sufocat sub autocritica intregii zile drepturi sau mai bine zis, cerea pacate. Ca si cum avea in ea doua femei. Durerea nu era fizica, insa se simtea bolnava. In toiul noptii se trezi speriata, visase ceva ciudat. Se baga rapid sub dus, un dus aproape rece. Infasurata in halatul ei moale se ghemui pe canapeaua din bucatarie si fuma tigara de la tigara. Simtea ca innebuneste. Il dorea pe Sergiu, cu toate ciudateniile lui, ii dorea gura, ii dorea mainile, framantarea dureroasa, felul cum o plesnea cu palma peste fese, icnea amintindu-si penetrarea furtunoasa si atat de perfecta. Nu isi stia trupul asa cum parea sa i-l fi intuit el. Ar fi sunat pe cineva, ar fi vrut sa caute intelegere la o prietena, insa realiza ca ea nu avea o prietena atat de buna incat sa ii impartaseasca asa ceva. Stia din discutiile de la birou ce pareri au fetele despre subiectul sex si relatii. Stia cata fatada e dincolo de ” Vai, eu asa ceva nu fac! ” -sau ” aia sigur e curva daca …”

Adormi iarasi acolo, asa, in pozitia aceea chinuita. Cine a zis, sa stai stramb, dar sa judeci drept? Nu-si amintea, insa cu dureri reale de spate si de gat, regasea dimineata prietena si calda. Intelesese singura totul. Pur si simplu.

Cafeaua.

Minciuna bine ticluita mamei. ” Nu vin la masa la voi, plec cu niste colegi la munte astea doua zile.”

Machiajul.

Ciorapii. Fusta. Neagra, mulata. Bluza rosie sexy. Cea incheiata ca sa para jumatate descheiata. Pardesiul. Parfumul fin. Pantofii inalti, asortati la geanta. Si la zambetul cuminte uitat acasa.

Se opri in fata firmei lui Sergiu. Trecu de portar. Urca la el la birou. Facu anticamera vreo 5 minute. Cand barbatul a ridicat ochii sa vada cine il cauta mai ales sambata, la birou, incremeni. Toata acea nonsalanta cu care o obisnuise pe Laura se topi. Il simti iritat, agitat, il vazu cum se tot uita cu ochii spre usa alaturata.

– Ce cauti tu aici? Ai innebunit?

– Am venit sa te vad, mi-era dor de tine. Femeia zambea calma. Se aseza picior peste picior, aratandu-i coapsele curbate frumos sub fusta. Sanii se intrezareau prin decolteul adanc, parfumat, atatator.

Sergiu se apropie si o stranse puternic de brat. Laura stranse ochii de durere, dar nu isi schimba zambetul. Se ridica fortata de gestul lui. Il privi in ochi. Ii disparuse dulceata din privirea ei de caprioara.

– Ai jucat tare, acum e randul meu. Faci cum vreau eu, sau dispari.

Sergiu slabi stransoarea. O privi mirat, o privi furios.

– Cine esti tu sa pui conditii? Nu iti dai seama ce faci, cu cine te pui. Daca imi faci necaz cu nevasta, te-ai ars, ii suiera barbatul.

– Nu ma intereseaza. Te vreau aici si acum. Si isi descheie demonstrativ un nasture din cei doi de la bluza. In tot acest timp il privea in ochi fara sa clipeasca.

– Esti nebuna. Trebuia sa te evit, tu nu stii sa stai in patratica ta, tu esti genul acela de… Iesi!

– Ok, ies. Dar nu fiindca ma dai tu afara, ci fiindca mi-e mila de castelul tau de nisip. Il mangaie cu degete fierbinti pe fata, ii strivi buza cu o apasare neasteptata apoi isi linse varful degetului. Si izbucni in ras.

Cobori incet, la fel de calma, din cladire. Fusese un joc, o alunecare aproape periculoasa. Acceptase sa fie folosita fiindca folosise.

Acasa, il suna pe Catalin si il ruga sa vina sa isi ia lucrurile. Nu ii dadu nici o explicatie. Avea nevoie sa fie singura. Sa se aseze in ea cu sentimentul intoarcerii acasa. Sa incheie o etapa si sa isi adune curajul pentru o alta.

Isi permise luxul sa planga usurel, molcom, cuminte. Zambind cuminte gandului ca incepe sa se iubeasca asa cum e ea, nu prin ceilalti.

-final-

Va multumesc tuturor pentru rabdare. Desi a fost o poveste ce a curs greu, pe care nu am simtit-o, in care nu m-am regasit cum mi-as fi dorit, totusi am incercat sa ma achit de o promisiune de onoare.
Va raman recunoscatoare pentru fiecare secunda petrecuta aici, in casa gandului meu.

24 responses »

  1. Povestea merge oricum mai departe 🙂 fie si intr-un alt loc, ori timp.
    Laura mai are multe de spus. Deocamdata e bine sa stea mai mult de vorba cu ea insasi… are ce sa-si spuna!

    Gand bun, Irina!

    Apreciază

    Răspunde
  2. Nu știu cu ți-a fost de partea celaltă a tastaturii când ai scris această povestioară, cât de greu… pentru mine ca cititor a curs ușor…. lent uneori, vulcani de cele mai multe ori, pasional… mie mi-a plăcut… poate unuia cu prejudecți i s-ar părea mult prea tabu toată această înâmplare…

    Apreciază

    Răspunde
    • M-a magulit atenta ta lectura. Am simtit ca ti-a placut. Ma bucur sa o fi dus la un sfarsit in scris, fiindca e o poveste-jertfa.
      Inceputa cand eram pe punctul sa clachez si terminata in punct de renastere si regasire.

      Apreciază

      Răspunde
  3. Felicitari !

    Apreciază

    Răspunde
  4. Pingback: Cerul | Cristian Dima

  5. ” Ne dorim fericirea. O cautam in tot ce traim, intalnim, iubim. Parca ne ocoleste intentionat, parca intreaga lume ar fi conspirat impotriva noastra. Visele, credintele, sperantele stau ascunse intr-un sertar uzat al inimii. Nu avem puterea necesara de a o lua de la capat sau cel putin asa credem. Ne lipseste curajul sau nu ne cunoastem propriul drum.”

    Apreciază

    Răspunde
  6. Uaaaaa, veveritele rontaie cu placere acest final. Demn intr-un final personajul Laura. Multi Sergi ar merita din astea 😀 😀 😀 hihihi

    Apreciază

    Răspunde
  7. „Ansamblul de prejudecati conţine, ca un vas, experiente de viata stocate in memoria colectiva.” (Gheorghe Ceauşu).
    Totul e la mana „liberului arbitru” de care toti beneficiem si avem variante infinite dintre care putem alege in construirea propriului drum. Singura conditie pe care eu o vad fundamentala este satisfactia personala. Sunt de parere ca nu facem absolut nimic pe lumea asta decat din egoism; altruismul nu este decat un mod mai frumos de a denumi acelasi egoism.

    Apreciază

    Răspunde
    • Interesant punct de vedere si veridic. E atat de simplu sa fim superficiali in a transmite, incat sinceritatea nu pica tocmai bine tuturor. O sa mai scriu cat de curand despre aceste cutume care sapa gropi adanci intre oamenii ce vor sa comunice, dar nu gasesc puntea cea mai simpla: adevarul. Pentru asta trebuie sa stii dinainte sa ti-l asumi si sa il poti sustine, oricat de greu ar parea.

      Apreciază

      Răspunde
  8. Pingback: Pentru tine, Lisa! (18) | Cristian Dima

  9. M-am tot gandit la final aseara in drum spre casa si desi tu crezi ca ai incheiat-o ca sa o duci la capat in vreun fel, ai facut-o incredibil de realist. In viata, exista abruptul, exista clipa de revelatie, exista minutul in care ceea ce e omenesc in noi detroneaza idealismul. Ai incheiat povestea ca o femeie, ca un barbat, ca un evadat care stie ca va fi prins si totusi nu se fereste in fuga lui de lanternele cautatorilor.
    Irina, cand tu scrii, indiferent ca tu simti ca scrii greu, ca nu simti asa cum stii ca poti simtii, cand tu scrii ma repet, realitatea si visul se privesc si se vaneaza unul pe altul in aceeasi oglinda.

    Apreciază

    Răspunde
    • Claudia, cred ca e cea mai sensibila recenzie pe care ar fi putut-o face cineva la vreo scriere de a mea. Iti sunt sufleteste indatorata si crede-ma, nu e putin. Am in mine un soi de timiditate vulcanica, stiu e o contradictie in termeni, dar asa o simt. Iar aceasta timiditate devine motor pentru subiectele ce se invart in mintea mea ca niste pasari calatoare.
      Imi place nespus cum analizezi odata cu povestea si povestitorul.
      Imi place sa trec bariere dupa care sa nu stiu ce se afla. Curajul poetului timid si nebun…

      Apreciază

      Răspunde
  10. îmi place sa cred ca povestea celor 3 nu se termina aici… ca acolo, undeva, ceva , cumva se va mai intimpla…
    poate daca il faceați ca roman am fi aflat și un viitor al Laurei pe care acum doar il putem presupune…
    dar, apropo, nu scrieți cumva și romane?, – as citi cu o deosebita placere!
    Mi-a placut enorm! Multumesc din suflet pentru aceasta poveste!

    Apreciază

    Răspunde
    • Reactia ta la lectura randurilor mele este exact ceea ce isi doreste, probabil, fiecare om ce isi face un blog si scrie. Iti multumesc pentru ca imi dovedesti ca pasiunea si dragostea pentru frumos, pentru sensibil exista in unii oameni cat sa ajunga si celor ce au uitat ca au un suflet. Astfel imi este rasplatita fiecare secunda in care am stat deasupra tastelor si am scris.
      Iar pentru a scrie romane presupune o documentare riguroasa si un talent real. Iar eu doar dau glas unor mici povesti ce isi cer drept la existenta in mintea mea.
      Iti raman recunoscatoare pentru gratia cuvintelor ce mi le adresezi.

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: