Stropi de roua (6)

Posted on

Stropi de roua (5) aici

*

Femeia din pat abia daca semana cu Madi a lui. I se stranse inima privind-o. Alba la fata, cu mainile intinse peste pledul de spital, intubata. Singurele pete de culoare pareau a-i fi unghiile, frumos lacuite, singurele ce aminteau femeia ce ii lasase veriguta neagra elastica si jumatatea ei de inima. Cealalta pata de culoare era basmaluta legata copilareste peste crestet. Parea ca ii inflorise un buchet de flori de camp deasupra privirilor adormite si a chipului obosit si-aproape stins. Mama ei il privi pret de cateva secunde, putin mirata. Ii facu semn sa se apropie.

Mihai isi simti picioarele grele, o teama parca il facea sa vrea sa nu mai faca nici un pas mai departe.

– Stai, aseaza-te la picioarele ei. Tu trebuie sa fii Mihai, nu? intreba in soapta femeia.

Mihai inclina din cap usor a incuviintare. Se apleca asupra mainii mamei si i-o saruta cu grija.

– Sarut-mana…

Se priveau in tacere peste Madalina.

– Esti surprins, nu stiai ca e bolnava.

– Nu, nu mai stiam nimic de ea de ani buni, ne-am vazut acum cateva zile intamplator. Ce e? Ce a patit?

– Acum nimic grav, doar ca si-a neglijat tratamentul, desi mi-a promis ca nu o va mai face. Au restabilit-o. Ieri a venit acasa si i s-a facut rau. Cancer, dragul meu baiat. De cativa ani se lupta cu el. Ma incapatanez sa cred ca va invinge, insa doctorii…

Mihai amuti privind-o pe cea ce parea umbra femeii care ii schimbase intreaga viata. Acum intelese rolul basmalutei, de aceea nu o recunoscuse cu parul acela roscat si bogat. Nu era al ei. Madi a lui avea parul moale, saten, drept si taiat scurt, baieteste. Ar fi vrut sa se arunce la picioarele ei si sa-si planga toata neputinta, sa spele in lacrimi dorul si timpul trecut. Insa atitudinea demna a mamei femeii ii impunea sa se abtina. Nici nu indraznea sa isi imagineze ce era in inima ei.

Au stat asa minute bune in care tacusera sau abia isi sopteau cateva vorbe. In tot acest timp se feri sa o atinga pe Madi, de parca ar fi putut sa ii faca si mai mult rau.

Se dezmetici cand ii vibra telefonul in buzunar. Cristina… Era ingrijorata rau dupa mesajul primit. Vinovatia mai scrijeli inca o rana pe sufletul sau.

Se ridica buimac si se scuza. Trebuia sa plece. Se sufoca deja de durere. Voia aer, sa simta ceva, orice, dar nu amortirea in care se chinuia. O privi din nou pe Madi. Iesi inainte sa i se vada ochii rosii si umezi.

Afara fuma o tigara cu nesat, dupa care urca in masina si porni spre casa. Cristina parea nedormita si ea. Palida de ingrijorare. Il imbratisa cu teama ca nu o va lasa sa il atinga. Simtea prezenta straina dintre ei fara sa stie cine era. Mihai o lasa sa il mangaie, o lasa sa il dezbrace, sa il ajute sa se schimbe. Continua sa taca, evitand sa o priveasca in ochi. Refuza stins mancarea cu care ea il imbia. Ceru ceva de baut. Desi i se innegura privirea, Cristina ii aduse o sticla si un pahar. Il privea fara sa indrazneasca sa il intrebe ceva.

Dintr-odata Mihai incepu sa i se destainuie. Femeia isi incrusisa degetele tremurande in poala rochiei de casa. Il asculta in tacere. Ii spunea povestea primei lui iubiri reintoarsa in viata sa. Nu pomeni nimic de boala lui Madi. Ii spuse ca nu poate continua asa, ca se simte un jegos mincinos ramanand langa ea, ca are sufletul greu si ca nu face altceva decat sa ii incurce viata. Cristina plangea cum isi plang batranii mortii la cimitir, isi plangea cuminte deznadejdea, presimtirile, cumpana in care o aruncase viata. Il iubea cu toata inima pe acest barbat si il voia alaturi de ea. Ii gasise rost intregii sale vieti alaturi de el, jucase rolul femeii sofisticate tot de dragul lui, fiindca intuise ca asta isi doreste sa aiba alaturi. Cu mult mai tanara decat el, stia ca trebuie sa faca eforturi serioase sa se ridice la nivelul asteptarilor sale. Ii placea ca e un barbat puternic si tandru, insa ceea ce abia ii destainuise o infricosa ca un inceput de moarte. Simtea ca il pierde. Dar nu putea si nici nu isi dorea sa implore. Hotari, in timp ce il asculta povestind cu privirile ratacite, ca il va lasa sa ia decizia pe care o va dori. Nu putea sa iubeasca un barbat nefericit, cu orice pret, nu il voia asa. Il iubea prea mult ca sa il puna intr-o postura in care stia ca lui nu ii placea sa fie.

Il lasa sa doarma si se retrase in bucatarie. Dimineata o gasi tot treaza, insomnia se instalase in Cristina foarte confortabil. Auzi sunand telefonul lui Mihai in haina uitata pe hol. Nu stia ce sa faca. Sa il trezeasca, sa il mai lase? Sa raspunda ea? Era deja a treia oara cand acelasi numar apela. Se gandi ca or fi cei de la munca. Raspunse timid, sperand sa nu faca vreo prostie si sa il supere. La celalalt capat era o femeie. Aceasta intreba de Mihai. Cristina ii promise, fastacindu-se ca imediat ce se va trezi ii va spune si va suna inapoi. Intre cele doua femei ezitarea si stanjeneala era limpede. Dupa cateva secunde de ezitare, Madi o ruga ceva pe Cristina. Fata accepta scurt si inchise usor panicata, cu bataile inimii accelerate. Apoi il auzi pe barbat intrand in baie. I-a pus telefonul inapoi in buzunarul de la haina si isi cauta vorbele prin care sa ii justifice de ce a raspuns ea la repetatele apeluri. Se temea de o izbucnire furioasa din partea lui. Incepea sa inteleaga totul. Simtea nebunia din barbatul iubit.

Ceva, ca o negura, ii suiera salbatic in suflet ca e pe punctul sa il piarda. Stia ca va trebui sa pastreze pentru clipa decisiva cativa stropi de apa vie care sa o ajute sa se intoarca iar la viata. Stia, sau ajunsese sa creada despre ea, ca nu e o femeie puternica. Avea nevoie de cativa stropi de roua proaspata. Dar din atata uscaciune, din adancul atator temeri, de unde sa ii adune?

Mihai se trezi buimac de atata somn, se barbieri grabit, sorbi doua guri de cafea, se imbraca repede si disparu, nu inainte sa ii sarute obrazul Cristinei. Abia daca o vazuse… Nu apucase sa vorbeasca nimic cu el. Cristina ramase impietrita in usa, privindu-l cum se grabeste sa ajunga la cea despre care ii povestise: iubirea vietii lui.

Avea de ales: sa capituleze sau sa lupte. In ochi lacrimile neputintei si neintelegerii se straduiau sa semene a roua.

9 responses »

  1. Ai, ai, ai. Acum inteleg de unde roua… Sper sa fie o roua care s-o ajute sa renasca.

    Apreciază

    Răspunde
  2. Orice comentariu al meu ar fi de prisos. Ar înjumătăţi rândurile, slovele şi trăirile eroilor. Dar FRUMOS!!!! tot o să spun.

    Apreciază

    Răspunde
  3. Pingback: Stropi de roua (7) « dordedoi

  4. Am trecut, sa dau binete, si m-am ospatat din ce-am gasit la intamplare.
    Acum, ciudat este sa simt nevoia sa vad, cum arata un suflet.
    Doar el, singur, in tristetea lui cand scrie. Plin de lacrimi, framantat de duiosie.
    Dar si nobil, o bucurie.
    As vrea o raza X sa fiu, sa-ti strabat tesutul viu, al inimii, al mintii, si poate al fiintei.
    Madi si Onu

    Apreciază

    Răspunde
    • Ma bucur daca ai plecat ospatat sufleteste de pe aici… Inseamna ca mi-am indeplinit menirea de gazda. Cum arata sufletul atunci cand e in solitudinea sa creatoare? Poate ca e si usor trist, si impacat, si plin de tumult. Trece prin starile personajelor, imbratiseaza, canta, plange, danseaza, simte odata cu ele. Importanta e bucuria darului facut intai siesi, apoi celor ce cauta a se adapa precum ai facut si tu.

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: