Aripi in suflet

Posted on

peregrine_falcon_3_36025100

Un copil a gasit in copilareasca lui alergare, un soim. Prima data a crezut ca e un graur, nestiind bine sa deosebeasca pasarile dupa pene. L-a privit intai cu mirare, apoi s-a apropiat cu oarecare teama de el. Parea sa fie mort, in ciudata-i nemiscare. Dar ii vazu tremurul abia perceptibil. Se trase un pic inapoi privind in stanga si in dreapta sa caute ajutor. Pe drumul unde copilarea nu era nimeni. Intinse doua degete si ii atinse penajul, ca intr-o sfioasa si tremuratoare mangaiere. Pasarea deschise ochii mari, aproape umani. Copilul se sperie de-a binelea si vru sa strige, dar se opri inainte sa o faca, punandu-si palma micuta peste gura.

” Daca il sperii eu pe el? ” se intreba serios si responsabil dintr-odata.

” Cine esti tu, cum de te-ai ratacit taman pe drumul meu? ” ii sopti el pasarii.

Pasarea il privea cu atentie. Copilul vazu atunci durerea in adancul ochilor lui de abanos.

” Nu stiu ce fel de pasare vei fi fiind, dar eu te duc acasa sa te fac bine…” hotari copilul si isi dezlega de la brau bluza de trening si aseza soimul acolo, ca intr-un culcus.

Il ascunse cu grija de ai sai intr-un colt al podului. Ii facu patuc intr-o cutie veche de lemn in care bunicul isi tinea odinioara sculele. Cutia parea sa fie exact pe masura pasarii.

” Asaaa… Ia sa vedem de ce ai cazut. Da, pari sa ai piciorul rupt, bietul de tine. O sa ti-l leg asa cum am invatat la scoala, la cursurile de prim ajutor. Si-apoi ti-aduc niste boabe de mei de la matusa, ca ea creste porumbei, si-or fi bune si pentru tine. Si apa, da. Si apa o sa iti aduc. Si o sa te faci bine, ai sa vezi!”

Zis si facut. Copilul ii lega piciorul cu o fasie rupta dintr-o camasa albastra veche de scoala si incropi un bandaj peste cele doua sipculite din trusa de traforaj. Cum vazuse la scoala, asa il legase. Tot timpul se uita in ochii pasarii care scotea un sunet abia auzit: schi-chi-chiii… Stia ca o doare, dar era hotarat sa o vindece. Apoi prinse lanterna intre dinti si deschise atlasul biologic al sora-sii si incepu sa caute imagini. Doar-doar o gasi ceva care sa semene cu pretioasa lui descoperire.

I se lumina fata de bucurie cand descoperi ca pasarea nu e vreun graur, sau vreo cioara mai ciudata, era un soim adevarat. De munte. I se umfla pieptul de mandrie.

” Am soimul meu! ”

Zilele treceau cuminti si pasarea se refacea treptat. Copilul se bucura sa vada cum mananca tot mai bine, cum parea sa i se dezumfle piciorusul ranit. Era un soim puternic, dar care cazuse, pesemne, prada unor rauvoitori care il ologisera.

” Trebuie sa ii dau un nume, va pleca in curand si eu voi scrie o compunere despre el. Iar numele lui nu are altul cum sa fie decat Pretiosul.”  Penajul deosebit, semetia privirii, cumintenia cu care se lasa bandajat, intalnirea lor absolut speciala, toate il faceau pe copil sa il considere un dar pretios si neasteptat.
Intr-o dimineata, strecurandu-se in pod sa isi vada prietenul, il gasi pe buza luminatorului. Se ridicase si zburase sau chiar pasise pana acolo singur. Copilul se bucura si se si intrista totodata. Soimul lui era vindecat, avea sa isi ia zborul. Citise despre aceasta pasare si stia ca e un solitar. Ca ii place inaltul. Ca trebuie sa zboare…

” Stai, nu pleca inca, se ruga de el copilul. Sa iti dau jos bandajul, sa nu te incurce. Apoi cerul fie al tau…”

Dezlega bandajul cu grija, ii mangaie cu buricele degetelor locul vindecat, ii saruta capsorul cu drag si arata cu degetul spre luminator.

” Esti liber, zboara. ” Pretiosul intoarse capul si il privi adanc. De parca i-ar fi vorbit. Si isi intinse aripile. In urma ramasera doua lacrimi de copil, mari si fierbinti. Si un zambet multumit. Si se intoarse la obisnuita-i copilarie de dinainte de intamplare.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Insa pasarea nu-l uita. Dupa o vreme se pomeni pe pervazul ferestrei cu Pretiosul lui si cu o alta pasare. Mai mica, mai fragila, mai dragalasa. Copilul le privi fericit si intelese. Solitarul isi aflase perechea. Si poposise la geamul copilului ca sa imparta cu el bucuria zborului si a regasirii. Copilul vru sa intinda mana sa isi mai mangaie prietenul inca o data, insa renunta. Putea sa il sperie, sau pe micuta lui insotitoare. Asa ca se multumi sa zambeasca, ascunzand in el lacrimile ce aveau sa izbucneasca mai tarziu, dupa ce nu s-or mai vedea. Privi in urma lor cu drag, le facu din mana si le ura in gand drum bun, zbor lin…
Noaptea, in taina, un copil isi stergea nasul cu dosul manecii de la pijama si ordona lacrimilor sa nu mai curga.

Si in noaptea aceea visa tainic si intens ca zboara si ca e vegheat de pretiosul sau prieten.

Dimineata il prinse cu aripi in suflet, dar nu spuse nimanui despre asta. Poate doar, intr-o buna zi, va scrie despre toate acestea intr-o compunere…

13 responses »

  1. Frumoasa povestire. Asa este, oricât ai iubi pe cineva nu îl/o poți tine legat(a) de tine. Cel ce iubeste înțelege nevoia de zbor a celuilalt (ba, se si bucura atunci cand știe ca aripile îl vor purta acolo unde el/ea singur își dorește)

    Apreciază

    Răspunde
  2. O compunere de recitit peste ani.

    Apreciază

    Răspunde
  3. 🙂 povestile tale imi amintesc de cele pline de sensibilitate ale lui emil garleanu..

    Apreciază

    Răspunde
  4. Gabi Dumitrescu

    Am dat un like, şi aş mai fi dat 100.

    Apreciază

    Răspunde
  5. Superba povestioara. 🙂

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: