Povestica Noricăi

Posted on

*

Norica plimba neobosită băţul prin praful curţii, îngânând un cântec numai de ea înţeles. Cu coada ochiului fură scenele din bucătărie. Geamul deschis îi permitea să vadă cum stătea mama-să cu mâinile în şolduri, nervoasă. Tata striga la ea, mama striga la el… Îşi spuneau vorbe grele, însă Norica învăţase un truc să nu audă. Începea să fredoneze uşurel ce îi venea prima dată în minte, că doar învăţase la şcoală atâtea cântecele, iar cu fetele, pe hudiţă, chiar mai multe… Şi aşa, vocile serioase care desenau cute speriate pe fruntea ei de fetiţă, se estompau şi deveneau parte din orchestra ce o acompania în minte.

Ar fi fugit în drum, însă era pedepsită. Furase iar mâncare din ceaun pentru Labuş. Nu s-ar fi cunoscut că i-a dus ceva şi lui, dar i-au văzut pumnişorii murdari de suc de roşii şi-au priceput. Mama o urechea, tata ridica doar un deget şi cu acel gest făcea să i se  caşte pământul Noricai sub picioare: RUŞINE!

Soră-sa cea mare se ascunsese în odaia de la drum, iar îşi boia ochii fără să o vadă mama. Şi iar pleca de-acasă când nu era tata prin preajmă. Cea mare, Viorica, era deja un boboc de domnişoară frumoasă, cu drăgan la băieţii răsăriţi din sat. Norica o privea cu drag, dar nu zicea nimica niciodată, că Viorica nu avea timp de ea. Se uita când îşi strângea talia cu cordonul de la rochia de stambă albastră înflorată, cum îşi ridică părul roşcat şi plin de bucle largi în creştet. O asculta pe furiş din sală cum purta dialoguri imaginare cu vreun Vasilică. Norica îşi acoperea guriţa cu mâinile amândouă să nu râdă când o vedea pe soră-sa cum se strâmbă şi se maimuţăreşte. Îşi ciupea obrajii şi-i înroşea tare, apoi îşi îndesa mileurile de la mamaia în dreptul sânilor  şi se privea din lateral. Norica râdea în cele din urmă tare: Viorica era grasă, da’ invers, în sus! Şi începea să o necăjească:

” Viorica are două burţi la gâââât! Viorica e o grasăăăă! ” şi aşa o ţinea toată ograda până era altoită. Rar se întâmpla să fie o zi în care mica furtună să nu facă vreo boroboaţă. Unele îi ieşeau fără să vrea, altele le provoca ea fără răutate. Din pură copilărie…

Mângâiere şi alinare mai găsea uneori în braţele bunicii, doar că nu prea avea voie să meargă singură la bătrână acasă. Se ţinea scai fie de mamă, fie de tată atunci când mergeau să o ajute prin gospodărie. Bătrânica aproape orbise, era gârbovă, dar tare miloasă şi sfătoasă. Iar Noricăi nu îi trebuia dar mai mare decât să fie lăsată să înnopteze la bunică. Să doarmă cu ea în cămăruţa ei mică, ce o ameţea cu mirosurile de levănţică, iasomie, busuioc şi gutui. Dulapurile bunicii erau adevărate teritorii neexplorate pentru mintea şi curiozitatea fetiţei.  Seara se aşeza la sobă, chircită cu degetele spre teracota încinsă şi se ruga duios:

– Mamaie, hai zi-mi de tataia, zi-mi de voi cum v-aţi prins la horă, cum v-aţi ” luat”, cum te-a săltat tataia din căruţă şi te-a dus până sus la fânărie. Zi-mi, mamaie, de voi, când eraţi ca Viorica.

Deşi fata ştia pe de rost poveştile bunicii din tinereţe, bătrâna i  le relua cu drag în timp ce îşi ştergea necontenit ochii obosiţi de boală şi de ani. Norica se lăsa cu căpşorul în poala bunicii, care îi dezmierda buclele mereu încâlcite. După ce mânzocul de fata adormea, bunica aşeza peste ea plapuma de lână şi-o închina de somn.

În ziua în care mama şi tata se certau, iar Viorica se sulemenea pentru flăcăi, Norica era tare îngândurată. Şi necăjită… Nu pricepea de ce mama şi tata nu puteau fi ca bunicii de drăgăstiori. Ai ei nu se băteau, dar îşi vorbeau greu. Şi tata se înfuria şi se ducea la birt. Iar mama bocea în spate, în şopru. După care se ducea la vacă, la porci şi îşi vedea de treburi oftând. Se gândea că, pesemne, mamaia şi tataia erau din vreo poveste, niscai prinţi şi prinţese,  că oamenilor de rând nu le e dat să împartă aşa trăiri. Mamaia îi spunea mai rar cuvântul acela, care nu era aşa de rostit în preajma ei acasă: „iubire”. De parcă era vreo taină…

Norica îl auzise prima dată de-aiurea. Adus de vânt, pesemne. Sau de o vorbă spusă de careva într-o doară. Suna ciudat câtă vreme nu îl rostea mai nimenea. Ea îl întoarse de câteva ori şi-l răsucise prin gura ca pe o bomboană cu gust nou. Plescăia din buze şi se strâmba. Nu-l cunoştea. Apoi decreta în mintea ei: nu-i de pe la noi, n-o să îl mai zic. Era doar al bunicii şi al bunicului. Care bunic, după spusa bătrânei, luase odată cu el taina acestui misterios cuvânt: Iubire. Şi-acum mamaia aştepta să vină el să o ia şi să i-l inturneze. Aşa zicea mamaia când se închina seara: ” Ia-mă, Doamne, înainte să nu mai văd deloc, şi du-mă la barbatu’ meu…”

Norica începu şi ea să se roage la fel pentru bunica ei, ştia că are nevoie de ” iubirea aceea” ca să poată vedea iar, să poată munci, să poată ţese şi împleti ca odinioară. Şi să îl găsească şi pe tataia…” Doamne-Doamne, pentru mine m-am rugat destul, şi eu îs mică şi mai am vreme să mă rog, dar mamaia e bătrână. Ea vrea la tataia. De ce nu o laşi să se ducă? Mamaia zice că eşti bun. Eu am să te rog până ai să pricepi! ” Şi făcea semnul crucii cu atenţie ca să ajungă toată rugăciunea la Doamne-Doamne.

S-ar fi rugat şi pentru mama şi tata, dar nu ştia ce să ceară pentru ei. Erau împreună şi se certau. De la necazuri, de la fete, de la vite, de la strânsură, de la băutură. Acuma vorbeau să o mărite pe Viorica, d-aia se şi certau. Mama ar mai fi ţinut-o pe lângă casă, tata zicea că e o gură de hrănit în plus, că dacă se mărită mai scăpa şi ei cu cheltuielile, că ” aia mică” nu face multă pagubă, da’ cea mare cere rochii şi mers la târg.

Şi-şi luă Norica inima în dinţi şi merse s-o-ntrebe pe soră-sa:

– Tu, Viorică, eşti mai mare, zi-mi ce îi aia iubire? Avem noi acasă aşa ceva? Mama şi tata au?

– Taci, tu, că eşti proastă! Auzi la ea, iubire! Ha-ha-ha! Cine ţi-a mai băgat asta în cap, tu vezi-ţi de beţele şi câinele tău şi de joacă ta prostească.

– Ba nu mi-s proastă, mi-a zis mamaia că-s cea mai deşteaptă de la noi de-acasă! Şi că iubirea vine numai la poartă de om bun.

– Fă, dară tu chiar mă scoţi din sărite şi-acu te-ncălzesc cu nuiaua! Sau chem pe mămuca să te scarmene oleacă, ha?

Şi pleca în sat Viorica, lăsând pe Norica şi mai încruntată. Tata se potolise, veni oleacă afumat şi se băgă la somn, mama mai boscorodi o vreme şi dipăru în bucătărie printre oale. Norica desena pe cer.

Şi într-una din zilele cu soare ce veniră, fetiţa se juca cu Labuş când auzi plâns înfundat din şopru. Îşi ascuţi urechile să audă mai limpede. Fugi cu grijă într-acolo. Era Viorica, neagră de supărare şi umflată de plâns. Aflase că tata o mărită. Bolmojea bocind nişte vorbe pe care Norica nu le pricepu aşa bine. Înţelese doar că e nenorocită dacă o da tătuca după Victor, băiatul morarului, că ea îl iubeşte pe Vasilică. Şi că se omoară dacă…

Mintea copilei se blocă la auzul cuvântului greu. Păi nu zicea mamaia că unde e iubire nu e loc de moarte? De ce să vrea Viorica să moară? Îşi mângâie sora pe păr şi-o rugă să nu mai plângă, că or găsi ele o cale să fie bine.

– Lasă-mă, tu! Ce ştii tu? Eu fără Vasilică nu vreau să mai trăiesc! Şi fugi hohotind pe poartă afară. În zadar strigă mama-să după ea. N-avea cin’ s-audă.
Norica stătu în cumpănă o vreme. Dacă era tata acasă… Vai! Ce-ar fi pătimit biata Viorică!… Cântări în mintea ei mititică toată tărăşenia.

„Iubirea asta trebuie că e mare belea! ”

Într-o secundă hotărî să fugă după soră-sa, deşi ştia bine că la întors acasă îi trebuiau două perne să pună la spate, la ce papară ar fi aşteptat-o. Niciodată nu ieşea din ogradă fără să ceară voie mamă-sii. Şi o ţinuse o fugă tot drumul până la ieşirea din sat. Viorica nicăieri… O strigă din rărunchi. Nimic…

” Căpoasa aia se-ascunde şi mă sperie, ştiu eu!”

Muie un pic pasul. Se apropie de pârâu. Mai la deal erau doi pescari cu undiţele în apă. Liniştea era atât de clară încât apa din pârâu părea să îi clipocească chiar lângă ureche.

– Vioricooo!!! Hai şi ieşi de unde eşti, că ne rupe tata pe-amândouă. Pescarii se uitară urât înspre fetiţă şi-i făcură semn să tacă, speria peştii. Norica amuţi. Însă văzu cum apa se roteşte dintr-odată  în cercuri tulburi  ceva mai jos de locul unde era ea. Nu apucă să vadă decât o umbră uşoară albastră. Şi o coamă roşcată bogată. Şi-apoi apa acoperind totul. Realiză imediat că e Viorica. Fără să şadă pe gânduri, coborî în viteză malul şi ajunsă la buză pârâului se aruncă cu viteză după ea. O forţă uriaşă o împingea să răzbească apa şi să înoate de parcă ar fi făcut mereu asta. O prinse de păr pe soră-sa şi începu să se agite înapoi înspre mal, zbierând după ajutor înspre pescarii ce se dumiriră cu greu ce se petrecuse. Cel mai înalt ajunse primul la fete şi le aduse la mal. Viorica nu mişca. Norica dârdăia şi de frig şi de spaimă. Începu să izbească cu pumnişorii ei mici în pieptul surorii şi să strige la ea:

– Nebuno ce eşti! Cin’ ţi-a zis ţie că afli iubirea în moarte? Tu mă făceai proastă pe mine, dar tu eşti grămadă!

Viorica începu să tuşească violent sub ploaia de lovituri primite de la surioara ei. Mânuţa aceea de copil o trase din ghearele morţii la vreme. Şi-acuma îşi revenea încetişor. Pe mal se-adunară sătenii alertaţi de pescari. Viorica fu dusă acasă cu căruţa lui bădia Gheorghe ce locuia chiar în buza satului. Mama lor veni în fugă în întâmpinarea lor, neştiind ce să le zică, să le certe, să le pupe…

Tata, tăcut şi grav privea ochii serioşi ai Noricăi. Fetiţa îl privea drept. L-ar fi dojenit dacă era măcar de-o şchioapă mai înaltă. Dar aşa, tăcu temătoare şi serioasă.

– A vrut să moară… Pentru iubire. Acu’ să n-o omorâţi voi cu bătaia, dacă n-o făcut-o apa.

Tărăşenia aduse în bătătura lor un aer nou, de grozăvie. Tata continua să tacă, mama plângea şi o strângea la piept când pe Viorica, când pe Norica. Nu ştia cum să îi mulţumească Cerului că nu i-a pierit fata. Într-un târziu, Norica îşi luă curaj şi se duse la tată să îl întrebe:

– Tătucă, eu în sara asta dorm la mamaia. Mă duci?

Tata se ridică încet, pufăind din ţigare.

– Hai, noi ne ducem la ‘a bătrână… Asta mică rămâne acolo. Voi băgaţi-vă la căldură.

Noaptea care se coborî o găsi pe fetiţă la fel de serioasă şi îngândurată. Mamaia o descusu încet de poveste. Dădea din cap încet şi ofta fără să spună nimic.

– Hai la mamaia în poală să îţi spuie o poveste, vrei Norica?

– Nu, mamaie. Azi am crescut… Nu îmi mai vin poveştile, nu vezi?

–  Şi să mai ştii matale ceva, eu mă lipsesc de iubire, m-auzi? Nu-mi trebe neam. Niciodată! ochii Noricăi se umplură de lacrimi uriaşe.

– Taci, mamaie… Nu vorbi cu năduf, ai să vezi că ai să ai şi tu un tataie ca al meu, când va fi vremea.

*

După o căruţă de ani, Norica era mamaie la randu-i. Şi-i citea nepotului Dragoş o poveste. Cu ochii la bunicul ce îi privea din prag pe amândoi…
Cu iubire…

22 responses »

  1. Superb!
    Inegalabila si simpla candoare a sufletelor curate…

    Apreciază

    Răspunde
  2. Minunată poveste! Sunt de-a dreptul încântată de talentul tău!
    Dacă-mi permiţi o mică sugestie: introducerea diacriticelor ar fi un câştig fabulos pentru scrierea ta, aducând-o aproape de perfecţiune.

    Pentru texte mari şi convertirea lor rapidă exista pe net un site dedicat http://diacritice.opa.ro/.

    Apreciază

    Răspunde
  3. N-am decat niste cuvinte banale, ce nu se pot ridica la nivelul povestirii: frumos, foarte frumos.

    Apreciază

    Răspunde
  4. O poveste frumoasă cu parfum de epocă, o călătorie în trecut, un film alb-negru, de recomandat tinerelor din ziua de azi!?

    Apreciază

    Răspunde
  5. Ai un talent… Poveștile tale produc lacrimi și emoții. Mi-ar plăcea să le poți publica.

    Apreciază

    Răspunde
  6. Frumoasă trimitere spre început de vremi! Frumoasă împletire de gânduri ale copilăriilor!

    Apreciază

    Răspunde
    • Imi place sa cred ca au actualitate, sa nu le vad acele vremuri ca pe unele apuse, la care sa ne intoarcem doar nostalgici… Dilemele copiilor sunt aceleasi mereu, perceptia se mai schimba… Dar in poveste ma intorc mereu la inocenta lor.

      Apreciază

      Răspunde
  7. Iubirea şi copilăria, două sensibilităţi ce se împletesc într-una singură: spiritualitatea. 🙂 Mă uimeşte sursa ta de inspiraţie. Se pare că muza e desăvârşită. Cultivarea inocenţei deschide poarta spre umanitate. Felicitări pentru text!

    Apreciază

    Răspunde
    • E desavarsita, dar si capricioasa, ca orice muza! E cumva asa cum e si primavara asta ce se arata doar cand vrea ea, sau cat vrea ea… Multumesc, Naty, esti tu prea buna, inspiratia e ca zambetul. Nu se vede pe fata pana nu zambeste si sufletul.

      Apreciază

      Răspunde
  8. Superba povestirea !
    …Superba e chiar putin spus ! ❤

    Apreciază

    Răspunde
  9. „Azi am crescut… Nu îmi mai vin poveştile, nu vezi?”
    Irina,aplauze.

    Apreciază

    Răspunde
  10. Mai spune…Mai povesteste-ne…E frumos si cald la tine…

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: