Dedicatie

” M-apropiu din nou de dumbrava cea sfîntă,
Să cad în genunchi la străvechiul altar,
O dragoste veche din nou mă frămîntă :
Îmi freamătă frunza, iar apele-mi cîntă,
Și toate ca-n vis îmi apar.

Ah, iar sunt copilul nebun de-altădată !
O floare, un flutur m-oprește din mers.
Tot gîndul mi-e farmec, simțirea mi-e beată,
Căci inima iarăși pornește să-mi bată,
Și bate-n cadență de vers ! ”

Stefan Octavian Iosif- Dedicatie-

*

Cu puţine cuvinte o să încerc să creionez timida mea reîntoarcere în dumbrăvioara ce mi-a fost, chiar fără să ştiu, adăpost şi mângâiere.

Îndepărtarea de voi, cei ce treceţi zilnic pe aici chiar şi în absenţa mea, am început să o văd că pe o dovadă de egoism vital. Însă ca în orice suferinţă sau boală trebuie să existe un început şi un sfârşit.

De ce am revenit? Motivele sunt şi simple, dar şi complicate. Importantă e motivaţia care mi-a servit drept imbold.

Îmi lipsea. Scrisul. Nebunia ce se urcă din suflet până spre minte şi cobora cu viteză înapoi spre degete… Febrilitatea şi emoţia.

Şi a mai existat un factor care mi-a pus conştiinţa şi emoţia (uitată şi leneşă) la lucru: părerea unui om la care ţin enorm, om care mi-a fost unul din cei mai apropiaţi prieteni. I-am citit de zeci de ori postarea în care m-am regăsit cu atâta fidelitate, încât a început să mă doară. Mă durea fiindcă sufletul meu striga stins: ” nu mă ucide, lasă-mă să vorbesc, măcar prin slove, dacă altfel te încăpăţânezi să mă laşi să arăt că-s încă viu”…

E vorba de Moşu şi de penultima sa postare.

Îi rămân adânc îndatorată pentru că nu m-a lăsat să uit, să mă uit. Lui, în primul rând, iar vouă, tuturor celorlalţi, imediat în apropiere sa. Cu cel mai mare drag de care sunt in stare…

Nu ştiu care va fi frecvenţa apariţiilor mele pe blog de aici înainte, însă m-am întors cu recunoştinţă la blog, că într-o dumbravă sfânta.

Şi peste noianul de întâmplări mai puţin fericite ale vieţii mele am trăit, când mă aşteptam mai puţin, un mic miracol, o mică minune, genul acela de miracole care nu trezeşte uimire, ci încântare, nu stârneşte valuri de păreri pro sau contra, ci aminteşte că minunile sunt posibile şi se întâmplă să apară fiindcă au latura umană. Noi le facem posibile.

Şi astfel mi-am reamintit că zâmbetului îi şade bine pe faţă, că inimii îi face bine să simtă, că ochilor să surâdă, chiar dacă au fost şterşi de nenumărate ori de lacrimi de neputinţă sau furie.

Nu mă mai miră suferinţa şi trădarea. Ele îşi fac loc acolo unde găsesc gazdele potrivite, în suflete calde, cuminţi, încrezătoare. Am învăţat să le primesc şi să le trăiesc. Am aflat că ele nu au veşnicia iubirii. Şi într-o zi se sting, sau mor, sau se duc. Unde? Pe partea mai puţin luminată a pământului, unde mă autoexilasem împreună cu durerea mea.

De mâine o să reîncep să trec pe la uşile voastre, sper să le mai găsesc deschise. Apoi mă aştern la scris. Ca atunci când am învăţat prima dată să merg. Cu teama de cădere dar cu bucuria pasului făcut înainte. Să ne citim cu sănătate şi linişte în inimi.

Va iubesc.