Foamea

Ne naştem flămânzi. De viaţă, de aer, de sânul mamei. Ne naştem puri şi ne depurificăm de la o etapă la altă în veşnica foame de adaptare la socialul în care ne azvârle viaţa. O facem inconştient, sau cu o conştiinţa trecută printr-o ascuţitoare tocită a prejudecăţilor.
Mereu prea slabi, mereu prea graşi, mereu prea largi sau prea înguşti. Ne lăsăm absorbiţi de social fără să ne zbatem sau să ne opunem. Poate nici nu trebuie să o facem. Am văzut fiecare ce se întâmplă cu cei ce par să se opună vehement. Li se ataşează etichete şi li se spune într-un fel sau altul. Şi în secunda imediat următoare ne încearcă egoista senzaţie de superioritate faţă de aceşti etichetaţi ai socialului. Cât de mărunţi suntem atunci în oglinzile noastre hâde şi murdare!

Nu, nu am devenit filosoafă. Nici nu am nevoie. Oricum fiecare face cum crede/simte/aude/învaţă.

Doar îmi e foame mereu. De linişte, de frumos, de cald, de sensibil, de zâmbete sincere şi nechinuite, de echilibru. Ştiu că balansul începe din mine şi continuă dincolo de ceea ce trăiesc aievea.

Nu mai am de mult în mine puterea sau dorinţa de a mă opune cu vehemenţă şi se pare că asta vine odată cu fiecare experienţă de viaţă adunată şi depăşită. Fiindcă nu-mi plac etichetele. Nici preţurile cu care te simţi drămăluit în aproape orice situaţie. Fiindcă echilibrul nu mi-l găsesc în lumea materială, imediat apropiată.
Însă evidenţa acestei egalităţi de dincolo de toţi ochelarii de cal pe care îi purtăm ar trebui să o simtă fiecare dintre noi. Da, ne diferenţiem, de aceea ne şi iubim. Şi ne e foame de noi, de cei de lângă noi, în interminabila noastră dorinţa de echilibru.

Sunt la un punct de răscruce uriaş al vieţii mele. Nu am ştiut niciodată ce înseamnă curajul cu adevărat. Abia acum ştiu. E frate geamăn cu frica. Cea mai adâncă frică pe care am descoperit-o vreodată în sălăşluirile mele interioare. Am avut-o dintotdeauna. Azi am scos-o la lumină şi am pus-o alături de mine la răspântie. Să vadă odată cu mine că în crucea drumului nu sunt indicatoare.

Mi-e foame de trăiri simple, de gesturi normale, de vorbe ce nu se nasc doar spre a fi spuse, mi-e foame de frumos.

Îmi caut echilibrul încercând să nu uit că acest fel de foame e prima lecţie de supravieţuire. Mă dor golurile pe care le-au lăsat oameni dragi în viaţa mea. Nu am cum să le umplu, iar ele îmi clatină uneori echilibrul.

Astfel că merg mai departe. Flămândă.

Când veţi întâlni oameni aflaţi la vreo răscruce oferiţi-le un codru de zâmbet. E pâinea ce ii satură. Şi uraţi-le ” Drum bun”.