Porţia de iluzie

Mi-au cerut să îmi aduc sufletul la o licitaţie cu strigare. Era singura soluţie, fiind datoare- vândută lumii. Mi-au cerut-o răspicat. Astfel, sufletul meu împachetat cu grijă în ziare vechi mirosind a cerneală tipografică, a ajuns pe masa Lor. 
Mi l-au întors pe toate părţile privindu-l miraţi şi contrariaţi… ” Ce repede  vom scăpa de el… !” şi-au zis… Şi au început să îl lustruiască, să îl şteargă de un praf imaginar. Unul a sugerat puţină pulbere de aur, să sclipească puţintel… Parcă se jucau cu o păpuşă cu capul rupt şi mâinile atârnând doar de un elastic obosit… Nu reuşeau să îşi dea seama ce să îi mai adauge, să poată place privitorilor. Nemulţumiţi de rezultat, mi-au pus Sufletul pe un soi de stativ, au lipit o etichetă şi au plecat… Se făcuse seară, osteneala li se citea pe chipuri…

A doua zi, sala de licitaţie era plină… Feţe serioase, încruntate, preocupate se vedeau până la ultimul rând… Eu, de după draperii, mă uitam îngrijorată; sufletul meu pălise peste noapte, căpătând o nuanţă pământie. În sală nu zăream nici măcar UN chip căruia i-aş fi încredinţat sufletul meu, toţi aveau costume la comandă, toţi erau cu câte o sprânceană ridicată, o cută adâncită pe frunte… Şi miroasea ca într-o fabrică de parfumuri scumpe în care s-au spart toate recipientele amestecându-se între ele, grotesc, aromele. Toţi mă speriau cumplit, dar până si teama nu mai părea să fie a mea.
Trebuia să îmi licitez sufletul, să îmi iau comisionul cuvenit şi să mă achit de datorii… Deşi, deja nu îmi mai păsa de datorii… Fără suflet, conştiinţa se obrăznicise ca un copil prost crescut…

Afară soarele se străduia să trimită raze vii prin geamurile întunecate, dar se opreau palide, obturandu-le apăsătorul gri din sală… A început licitaţia. Opere de artă, sculpturi, mobilier de epocă… Toate au zburat către poftele de îmbogăţire ale selecţilor invitaţi. Mi-au pus şi mie sufletul pe masă, la vedere, punându-i un preţ de pornire de-a dreptul hilar… Puteam să mi-l şi răscumpăr, la acel preţ ridicol, dar nu aveam voie… Deh, REGULI…

Licitaţia curgea anost, apatic, printre căscaturi ascunse după grimase studiate… Preţul urcase un pic, atenţia auditoriului nefiind suficient de acaparată… Citeam în ochii lor întrebări plictisite… ” ce dracu să fac eu cu sufletu’ ăsta? “… Asta până când soarele reuşi, în cele din urmă, să îşi iţească o rază mică- mică spre sufletul meu, înviorându-i aspectul palid… Remarc apoi un interes tot mai crescut… Unii au cerut să vină să îl vadă mai de aproape, să îl atingă, să îl pipăie, să îl studieze niţel… Har Domnului, regula era să nu fie atins exponatul… S-ar fi făcut fărâme… Dar ochii lor lacomi l-au cântărit ca pe o marfă; unora li s-a părut că seamănă cu o harpă neacordată, altul a zis că pare un trup de femeie cu forme ciudat- provocatoare… Şi au început să crească miza… Am închis speriată ochii… Când i-am deschis din nou, se terminase mascarada…

Licitaţia s-a sfârşit; un domn tăcut, un domn în vârstă, cu mâini delicate, îngrijite, un bătrân micuţ pe care nu il zărisem dindărătul mulţimii de snobi, mi-a câştigat sufletul, oferind un preţ care i-a redus la tăcere pe toţi ceilalţi. ” Un excentric, un nebun ” murmură o voce răguşită. La plecare, i-au împachetat sufletul într-o cutie specială, dându-mi mie, ziarele… Domnul in vârstă m-a salutat discret înainte să iasă… Ar fi trebuit să simt ceva, să mă simt incompletă, golită, să sufăr…. Nu, nu era nimic… Doar nepăsare…
Ar fi trebuit să plâng măcar o singură lacrimă.
Am ieşit în stradă numărându-mi în palmă bănuţii primiţi… Nu-mi acoperau nici un sfert din datorii…
Astfel, am ales să merg cu acei bănuţi la colţul străzii să îmi cumpăr măcar o porţie de primăvară…

Ajunsă acasă, nu prea ştiam unde să o aşez, parcă nu îi găseam nici un loc potrivit… Când deodată, ca un copil ghiduş, îmi sare în spate sufletul, râzând şi strigând: ” Mi-a dat drumul, mi-a spus să mă întorc la tine!!! Sunt liber! Îţi aparţin…! De ce plângi? Nu eşti acum cea mai bogată fiinţă a lumii?? Ai un Suflet şi o Porţie de Primăvară…! “

Plângeam pentru că SIMŢEAM…