Spovadă

Nu mă ştiu altfel închina decât cu palmele căuş pe suflet, cât să mă audă doar îngerii- oameni…

Dar există o seamă de semeni care mi s-au îndepărtat doar fiindcă nu mă asemăn lor. Şi asta mă doare. Mă privesc dur sau tac , dureroasă tăcere, de parcă lor le-aş fi greşit. Lor, nu mie. Le-o fi poate mai uşor să-şi uite propriile păcate învinuind pe cei ce le-au fost mereu la-ndemână pentru asta. Dar trebuie să îmi spăl sufletul de păcate, în mărturisirea aceasta… Ca să pot merge mai departe acceptându-mi păcatele şi durerile ca pe nişte daturi ale firii mele. Am crezut că îmi pot spăla păcatele dăruind tot.

Vouă, cei ce încă mă mai citiţi trebuie să vă spun, să va mărturisesc toate păcatele de care nu mă ştiam a le avea, până a nu mi le numi cei din jurul meu…

S-a întâmplat să mă nasc, sau aşa a trebuit. S-a întâmplat să fiu femeie, sau aşa a trebuit. S-a întâmplat să fiu pătimaşă, sau aşa trebuia?

Am greşit…

Am greşit? Regulile acestei lumi în care m-am pomenit, mă silesc să mărturisesc, din bună creştere primită, că, DA… Am păcătuit…

Nu mă trimiteţi la preoţi! Ei nu ştiu să asculte decât altfel de păcate, ori eu nu vreau să le spun ce vor ei să audă, vreau să spun ce îmi arde mie sufletul, aşa cum simt… Ca să fiu iertată…

Am greşit iubind, am păcătuit dorind, am comis sacrilegiul de a-mi dori ce nu era ” normal” să am…

Şi acum sunt în plin păcat, fiindcă dorinţa mi-e întreagă, rotundă, caldă, sinceră…

Am păcătuit dăruind trăiri ce mi-au fost întoarse sub chip de pedeapsă, în derâdere… Am trăit prin ceilalţi, alimentandu-mi pofta de viaţă din bucurii scurte, din zâmbete fugare, din amintiri de o clipă… M-am urât fiindcă nu pot sa urăsc.

Sunt vinovată fiindcă am călcat una din poruncile sacre : ” Să nu furi “…

Eu am furat.

Am furat iubire cât am putut duce, uneori, mă încovoiam în lăcomia mea nemăsurată, dar m-am încăpăţânat să o car peste tot, după mine… Mi-am zdrelit genunchii când m-au apăsat poverile, atunci când de atâta grea iubire, nu mă mai puteam ridica în picioare.

” Să nu minţi”…

Am minţit… Crunt şi fără clipire. Am minţit senină când îţi spuneam că sunt bine, iar eu, mincinoasă, nu eram…

Am minţit şi când zâmbeam, când ar fi trebuit să am o grimasă pe faţă, fiindcă mă durea nepăsarea ta. Am minţit când îţi vorbeam cu voce caldă, joasă, când în mine ţipa un pescăruş brăzdând cerul inimii mele cu roşu…

Am furat iubirea ta, deci am greşit…

Doar ochii mei nu mint, ei arată cât de bolnavă sunt de toate aceste păcate ce s-au strâns, gâtuindu-mi glasul cu care obişnuiam să îţi spun că ” te iubesc”…

Sunt om, deci mă supun greşelii, dar mă căiesc de toate păcatele ce le-am comis şi pe care le voi mai comite…

Fiindcă voi continua să fur iubire, nu mă voi sătura niciodată, până în ultimul meu ceas, să dărui şi să fiu ceea ce am fost trimisă să fiu… Un simplu om… Flămând să trăiască plătind aspru cu preţul singurătăţii…

Iertaţi-mă… Pacea lumii fie cu voi…