Nu, nu mi-e dor de ce-am avut
Îmi e un dor de neștiut,
Mi-e dor de alte dimineți
Născute din duse tristeți.
Nu, nu mai caut vechi fior,
Dă-mi firul să-mpletesc nou dor,
Să-ți fac pe trup o cingătoare
Și inimii să-i dau mirare.
*
Întinde mâna făr’ de gând
Și-om face să fim ca și când
Ne-ar zămisli deodată soarta
Iar ceru-și va deschide poarta.
*
Chiar de mă tem, n-o să îți spun
Căci fricii i-am pus paznic bun,
Mi-o ține-n frâu dorul de dor
Și-al dragostei curat izvor.
*
Să vii, să stai, să pleci apoi
Să stai pînă secăm dorul de doi…
Iar de va fi să nu mai sece,
Să-mi pleci-nainte de-a-ți trece.
*
Să nu îmi vii să-mi mori cu clipa!
Să nu-ți faci mână din aripa
Cu care să ne-nalți povestea!
Să vii atunci când îți ajunge vestea…
*
Să-mi stai atât cât ți-oi fi dragă,
Atât cât îmi ești lumea-ntreagă.
Secunda de rutină să nu crească,
Iubirea să nu ne fie lumească.
*
Iar de mi-o fi prea mare fericirea,
Mă rog să-mi fie moarte chiar iubirea.
Nu, nu mi-e dor, dar tare-aș vrea să-mi fie,
De tine, vinovatule de poezie…
dordedoi 
Oamenii care ard, ard chiar și atunci când nu e nimic pus pe foc 🙂
ApreciazăApreciază
Tu, fată a Soarelui, știi asta destul de bine. E genul de foc care nu se stinge decât odată cu omul.
Eu doar mă bucur să nu îmi fi dispărut dragul de rimă și de poezie. E încă acolo, întreg.
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
Frumos, multumesc.
ApreciazăApreciază