Doi trecători

Posted on

Cinci minute, zece poate, după care uitam de figura lui. Probabil şi invers se întâmpla la fel. La început a fost doar o mică bâlbâială pe trotuar. Spaţiul îngust l-a silit pe el să se oprească şi să mă lase întâi pe mine să trec. I-am zâmbit a mulţumire. El m-a privit scurt, politicos şi a înclinat capul. A salut, a răspuns?

Dimineaţă de dimineaţă ne intersectam în acelaşi loc. După o săptămână sau două devenise obişnuinţă să ne zărim.

Doi trecători. Fiecare cu graba lui, fiecare cu gândurile lui, scurtcircuitate doar preţ de câteva secunde cât treceam unul pe lângă altul. Într-o dimineaţă i-am simţit un zâmbet în privirea fugară. De parcă se bucura, de parcă îl amuza felul în care ne întâlneam. A trebuit să recunosc, zâmbindu-i la rându-mi, că simţeam acelaşi lucru. După care se aşeza uitarea. Firească. Până a doua zi dimineaţa. Ne uitam amândoi la ceas imediat ce treceam unul de celălalt. 7 si 35 de minute. Ora, minutul, secunda aia deveneau personalizate ca într-un joc copilăresc de care nu ştia nimeni. Nici măcar noi. Copiii din noi se bucurau de revedere zilnic. Adulţii, însă, puneau întrebări nerostite. Ochii scanau în acea secundă un chip străin, devenit aproape familiar. Urmează un concediu de două săptămâni care mă ţine departe de rutina drumului spre serviciu. Nu m-am gândit la trecătorul meu niciodată în acele 14 zile. Doar în cea de-a 15-a zi mi-am reamintit şi am roşit sincer de o plăcere ce nu mi-o ştiusem până atunci.

M-a privit atât de intens, atât de grav, încât aş fi jurat că îi „lipsisem”. Mi-a văzut bujorii obrazului şi ochii rotunjiţi. Era bucuros şi secunda aceea nu a ascuns bucuria lui.

Luni de zile ne-am împărţit unul altuia zâmbete ce ţineau loc de bineţe. Începusem să îl studiez tot mai atentă. Înalt, cu nişte ochi de un căprui electrizant, cu părul grizonat, cu un pas bine calculat. După ce trecea de mine întorceam capul să îi privesc mersul. Într-o altă zi m-a prins. Făcea la fel, dar probabil nu în acelaşi timp cu mine. Ziua aceea a adus o senzaţie de stinghereală dulce. Care a modificat uşor privirea dimineţii următoare. Era adâncă. Era aproape intimă. Venise şi vara între timp, vară care îmi dezgolise uşurel picioarele în fuste colorate a maci, a zambile, în alb. Îi ştiam deja cămaşa albastră care îi venea atât de bine, ştiam că nu poartă cravată, că are mereu şosete albe de bumbac în pantofii mai mereu sport. Ştiam că îi place când mă vede în blugii bleo şi bluza de in albă, uşoară. Ştiam… Amândoi.

Într-o altă dimineaţă s-a oprit brusc în clipa în care trebuia să treacă mai departe. Ca de obicei… Dar staţionarea lui m-a debusolat pe mine şi mi-a încremenit pasul. Astfel, secunda s-a lungit leneşă, dar panicată între noi. Uitase probabil ceva acasă, de aceea se oprise brusc. S-a răsucit pe călcâie şi a schimbat sensul de mers. Înapoia lui devenise înaintarea mea. L-am privit cu drag, îmi plăcea mersul lui, deşi era puţin mai grăbit decât îl ştiam. La prima intersecţie semaforul ne-a devenit prieten. Prima dată când nările mele l-au adulmecat curios-flămândă. Prima dată când el şi-a plimbat în voie ochii de la privirea mea spre sânii pe care îi putea ghici uşor în acea dimineaţă răcoritor- înfierbântată de august. A închis o secundă ochii şi a inspirat adânc. A şoptit: ” Iasomie, nu?”

„Da-ul” meu s-a rătăcit prin părul lui stingându-se ca o mângâiere curmată scurt.

…………………………………………………………………………………………………………………

Au urmat trei săptămâni în care obişnuinţa de a ne întâlni a schimbat statutul pe o uşoară îngrijorare, apoi pe o mirare, ca mai apoi să semene a grijă. Lipsea de prea multe săptămâni din rutina noastră, îmi lipsea…

Dor? Nu ştiam nici măcar cum îl cheamă. Sau de unde venea şi încotro se îndrepta dimineaţă de dimineaţă. Era doar un trecător. Dar era al meu.

Să fi trecut două, trei luni? Cine a stat să le numere sau să le împartă? Oamenii noi din viaţa mea au devenit oameni vechi sau amintiri, prezenţe sau absenţe. Tristeţi sau bucurii, împliniri sau dezamăgiri.

Ştiu doar că pragul iernii mi l-a adus pe străinul trecător înapoi în mereu acelaşi loc şi că ne-am recunoscut chiar înfofoliţi sub căciuli, fulare, geci groase, mănuşi sau ochelari aburiţi. Era mai tras la faţă, uşor slăbit, mai trist decât ştiam că putea să pară. Dar chiar şi aşa, am simţit cum fericirea nu are nevoie de definţii, norme, atingeri, tatonări sau tachinări, mângâieri sau dezmierdări sub protecţia fragilă a unor aşternuturi ce sunt sortite dezordinii. Dezordine dictată de nebunia unor trupuri istovite în nemiloasele frământări. Nici măcar cochetăria unui astfel de gând nu s-a ivit, nici desueta dorinţă ivită din imaginaţie. Nimic… Doar o privire fericită.
” Mă vezi? ”

” Te văd…”

Secunda aceea ne-a făcut amanţii închipuirilor noastre. Fără urmă de pată. Doar zăpadă, surâsuri şi o fericire. Mică.

A noastră.

28 responses »

  1. In toamna cand mi s-a declansat miopia ma intalneam deseori cu un tip intr-o statie de autobuz. Devenise dragut momentul, relaxant dupa o zi de munca chiar daca nu schimbam o vorba si nici cu privirile nu exageram. Apoi mi-am pus ochelari si nu ne-am mai intalnit/sincronizat. Tin bine minte asta pentru ca am avut grija „daca n-o sa ma mai recunoasca?”, n-a fost cazul.

    Apreciază

    Răspunde
  2. …am uitat cum e sa fii trecătorul de o clipă, omul care se fâţâie zilnic sub privirile altora, deşi aparent ştiuţi, rămaşi doar atingeri de privire. Locuiam cu ani in urma intr.-un cartier brasovean in care toti ne ştiam, dar cu putini comunicam. Am avut şi eu intânirile alea precise, zilnice, dar tare-mi sunt demult, tare răscolesc acum prin sertare dantelate. E primul meu comentariu aici, cred, şi vin, in primul rand, cu o mare plecăciune şi un mare mulţumesc pentru vizitele tale. Nu stiu de ce mi-a luat atat, desi scrii minunat. Poate doar gândul meu permanent de renuntare la virtual. Azi m-ai intors din drum. Am multe de gasit la tine. O zi bună şi iartă-mi familiaritatea dar simt o apropiere de ganduri şi idei…

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
    • Şi ai dreptate să simţi familiaritatea. Ăsta a şi fost gândul meu ascuns atunci când am început a scrie. Te rog, stai cât pofteşti, mă bucur nespus că am „trezit” trecătorul şi din tine.

      Apreciază

      Răspunde
  3. Credeam că sunt un trecător grăbit. Doar credeam….

    Apreciază

    Răspunde
  4. trecatorul de-o clipa…da…
    acea clipa de-o profunzime greu de masurat.
    avem nevoie sa simtim mai mult si sa gandim mai putin…

    Apreciază

    Răspunde
    • Avem nevoie sa fim „noi” in fata noastra, in orice formula de doi ivita. Clipa e de fapt miracolul pe care uneori il chinuim in incercarea de a-l multiplica. De dragul unor certitudini efemere.

      Apreciază

      Răspunde
  5. Cea mai mare fericire a mea a fost mica fericire a unei singure clipe de azi.
    Stăruie și acum…

    Apreciază

    Răspunde
  6. Ai surprins in acest articol, clipe aparent efemere, fara importanta, fondul mintii oamenilor care nu se povesteste. Rutina, trecerea timpului, banalul unei clipe dar si ce ne face sa credem in noi sa mergem mai departe…
    Multumesc, Irina

    Apreciază

    Răspunde
    • Chiar nu ai pentru ce, am făcut-o şi pentru mine. Conştientizarea unei singure clipe menite să rupă tocmai rutina, nu poate face decât un pas înainte în interminabila foame de autocunoaştere. Tocmai pentru a evolua. În noi.

      Apreciază

      Răspunde
  7. Uneori, un trecător poate reprezenta, de fapt, punctul acela de reper al stabilității, și e paradoxal, totuși, fiindcă e în mișcare.

    Apreciază

    Răspunde
  8. 🙂 rezonam adesea cu oameni ce trec pe langa noi mai mult sau mai putin grabiti…
    m-am intrebat de mai multe ori cum ar fi aratat lumea daca nu ar fi existat constrangerile sociale, de educatie, care sa ne impiedice sa trecem dincolo de „inchipurile noastre”…

    Apreciază

    Răspunde
    • Si eu m-am intrebat; nu ar fi semanat deloc cu lumea in care ne invartim, traim. Ar fi fost un soi de carusel, cred. Sau timpul nu ar mai fi contat… Rezonam cu oameni pe care nu ii cunoastem niciodata, chiar mai mult decat cu unii pe care ii „stim” de-o viata. De aici, visul, muza, zvacul, poate…

      Apreciază

      Răspunde
  9. Textul asta imbibat cu iasomie , mi-aduce aminte de ce descria Berne in cartulia sa cu „jocuri” despre tranzactii…

    Apreciază

    Răspunde
    • Berne, psihiatrul, nu? Nu cred ca am citit cartulia sa, dar am auzit despre aceste asa -zise jocuri menite sa elibereze mintea umana de frustrari si tensiuni, asa numitele jocuri psihologice, eliberatoare de nemultumiri si drame interioare.
      Ei, nu cred ca am ajuns cu biata mea scriere la profunzimi atat de elevate. Intamplarea descrisa e doar un puf de papadie pe care il prinzi in palma din mers si il pui bine(in san!), cica sa poarte noroc. Tot o copilarie.

      Apreciază

      Răspunde
  10. Mie imi aduce aminte de Rebreanu si romanele sale analitice.

    Apreciază

    Răspunde
  11. Proza te prinde și tu o prinzi în hora unor senzații ușor retro, ușor stânjenite de ce-ar putea deveni dacă le-ai da frâu liber. Finalul e aparent deschis. De fapt, e un început. Așa simt eu. Dar mai există 1% șanse să fie însurat 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
    • E cea mai apropiată de adevăr creionare a interiorului meu, al acelui interior care îmi dictează scrierile. Uşor retro, uşor stânjenită. Deşi, deep-deep sunt mai expresivă şi mai năvalnică în trăiri, în scris îmi iese puţin diferit. E ca şi cum îmi e prezent, lipit de conştiinţă, copilul nematurizat sentimental. Cel care vede în soarele ce răsare, doar un soare ce împrăştie lumină şi căldură. Cel care primeşte iarna ca pe un dar, nu ca pe o corvoadă a frigului şi a deplasărilor anevoioase cu picioare îngheţate şi nas roşu de ger.
      Aaaa, şi legat de domnul meu „trecător” am aflat, între timp, că e însurat , atât de însurat încât mă pot „atinge” de el doar literar. 🙂
      Story of my life…

      Apreciază

      Răspunde
      • Feel free to express yourself … în scris sau în viață … ”trădează-ți” firea, n-o ține doar pentru tine … DE FAPT, FĂ CUM SIMȚI, nu te lua după mine 🙂
        Despre domnul însurat, literar sau nu, no comment. Poate doar: ”Povestea merge mai departe”, dar până când? 🙂

        Apreciat de 1 persoană

        Răspunde
        • Până la punctul pus de autor/autoare…!
          Nu prea agreez poveştile în seriale. Nici happy-end-urile neapărat. Îmi place să ma agăţ de evenimente aparent neimportante şi să le transform în poveşti.
          Nu mă iau după nimeni, mă iau după cum simt, problema e cu poticneala din ultima perioadă în ce priveşte scrisul. Ceva „lipseşte”. Muz, muză…

          Apreciază

          Răspunde
  12. My best wishes for a Merry Christmas & Happy New Year! With love Maxima

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: