Doi trecători

Cinci minute, zece poate, după care uitam de figura lui. Probabil şi invers se întâmpla la fel. La început a fost doar o mică bâlbâială pe trotuar. Spaţiul îngust l-a silit pe el să se oprească şi să mă lase întâi pe mine să trec. I-am zâmbit a mulţumire. El m-a privit scurt, politicos şi a înclinat capul. A salut, a răspuns?

Dimineaţă de dimineaţă ne intersectam în acelaşi loc. După o săptămână sau două devenise obişnuinţă să ne zărim.

Doi trecători. Fiecare cu graba lui, fiecare cu gândurile lui, scurtcircuitate doar preţ de câteva secunde cât treceam unul pe lângă altul. Într-o dimineaţă i-am simţit un zâmbet în privirea fugară. De parcă se bucura, de parcă îl amuza felul în care ne întâlneam. A trebuit să recunosc, zâmbindu-i la rându-mi, că simţeam acelaşi lucru. După care se aşeza uitarea. Firească. Până a doua zi dimineaţa. Ne uitam amândoi la ceas imediat ce treceam unul de celălalt. 7 si 35 de minute. Ora, minutul, secunda aia deveneau personalizate ca într-un joc copilăresc de care nu ştia nimeni. Nici măcar noi. Copiii din noi se bucurau de revedere zilnic. Adulţii, însă, puneau întrebări nerostite. Ochii scanau în acea secundă un chip străin, devenit aproape familiar. Urmează un concediu de două săptămâni care mă ţine departe de rutina drumului spre serviciu. Nu m-am gândit la trecătorul meu niciodată în acele 14 zile. Doar în cea de-a 15-a zi mi-am reamintit şi am roşit sincer de o plăcere ce nu mi-o ştiusem până atunci.

M-a privit atât de intens, atât de grav, încât aş fi jurat că îi „lipsisem”. Mi-a văzut bujorii obrazului şi ochii rotunjiţi. Era bucuros şi secunda aceea nu a ascuns bucuria lui.

Luni de zile ne-am împărţit unul altuia zâmbete ce ţineau loc de bineţe. Începusem să îl studiez tot mai atentă. Înalt, cu nişte ochi de un căprui electrizant, cu părul grizonat, cu un pas bine calculat. După ce trecea de mine întorceam capul să îi privesc mersul. Într-o altă zi m-a prins. Făcea la fel, dar probabil nu în acelaşi timp cu mine. Ziua aceea a adus o senzaţie de stinghereală dulce. Care a modificat uşor privirea dimineţii următoare. Era adâncă. Era aproape intimă. Venise şi vara între timp, vară care îmi dezgolise uşurel picioarele în fuste colorate a maci, a zambile, în alb. Îi ştiam deja cămaşa albastră care îi venea atât de bine, ştiam că nu poartă cravată, că are mereu şosete albe de bumbac în pantofii mai mereu sport. Ştiam că îi place când mă vede în blugii bleo şi bluza de in albă, uşoară. Ştiam… Amândoi.

Într-o altă dimineaţă s-a oprit brusc în clipa în care trebuia să treacă mai departe. Ca de obicei… Dar staţionarea lui m-a debusolat pe mine şi mi-a încremenit pasul. Astfel, secunda s-a lungit leneşă, dar panicată între noi. Uitase probabil ceva acasă, de aceea se oprise brusc. S-a răsucit pe călcâie şi a schimbat sensul de mers. Înapoia lui devenise înaintarea mea. L-am privit cu drag, îmi plăcea mersul lui, deşi era puţin mai grăbit decât îl ştiam. La prima intersecţie semaforul ne-a devenit prieten. Prima dată când nările mele l-au adulmecat curios-flămândă. Prima dată când el şi-a plimbat în voie ochii de la privirea mea spre sânii pe care îi putea ghici uşor în acea dimineaţă răcoritor- înfierbântată de august. A închis o secundă ochii şi a inspirat adânc. A şoptit: ” Iasomie, nu?”

„Da-ul” meu s-a rătăcit prin părul lui stingându-se ca o mângâiere curmată scurt.

…………………………………………………………………………………………………………………

Au urmat trei săptămâni în care obişnuinţa de a ne întâlni a schimbat statutul pe o uşoară îngrijorare, apoi pe o mirare, ca mai apoi să semene a grijă. Lipsea de prea multe săptămâni din rutina noastră, îmi lipsea…

Dor? Nu ştiam nici măcar cum îl cheamă. Sau de unde venea şi încotro se îndrepta dimineaţă de dimineaţă. Era doar un trecător. Dar era al meu.

Să fi trecut două, trei luni? Cine a stat să le numere sau să le împartă? Oamenii noi din viaţa mea au devenit oameni vechi sau amintiri, prezenţe sau absenţe. Tristeţi sau bucurii, împliniri sau dezamăgiri.

Ştiu doar că pragul iernii mi l-a adus pe străinul trecător înapoi în mereu acelaşi loc şi că ne-am recunoscut chiar înfofoliţi sub căciuli, fulare, geci groase, mănuşi sau ochelari aburiţi. Era mai tras la faţă, uşor slăbit, mai trist decât ştiam că putea să pară. Dar chiar şi aşa, am simţit cum fericirea nu are nevoie de definţii, norme, atingeri, tatonări sau tachinări, mângâieri sau dezmierdări sub protecţia fragilă a unor aşternuturi ce sunt sortite dezordinii. Dezordine dictată de nebunia unor trupuri istovite în nemiloasele frământări. Nici măcar cochetăria unui astfel de gând nu s-a ivit, nici desueta dorinţă ivită din imaginaţie. Nimic… Doar o privire fericită.
” Mă vezi? ”

” Te văd…”

Secunda aceea ne-a făcut amanţii închipuirilor noastre. Fără urmă de pată. Doar zăpadă, surâsuri şi o fericire. Mică.

A noastră.