Mărul (prima parte)

Posted on

Pe uliţa ce ducea spre balta din cătun, colbul se înălţa de juma´ de metru sub picioarele fetiţei care ţopăia pe imaginare contururi de şotroane.

Nesfârşite pătrate se întindeau generoase sub imaginaţia acelei fiinţe, care semăna cu un bulgăre de energie. Poate ochii, poate glasul mereu cântat, poate lumea sa interioară pe care o purta oriunde cu ea, poate neastâmpărul picioarelor care căutau neîncetat mingi imaginare în care să şuteze cu poftă. Bascheţii prăfuiţi loveau pietrele ivite în praful drumului. Fata asta cu greu putea trece drept fată, aerul ei şi felul în care mergea, alerga, şuta, hainele care nu aveau deloc o amprentă feminină, o făceau să treacă drept un veritabil băieţoi.

Zilnic străbătea cătunul în lung şi în lat, uneori trimisă de bunici cu treabă, alteori îşi căuta ea singură de drum. Bunicii o lăsau, ştiau bine că e cumva cuminte, că nu se duce la scăldat, fiindcă avea frică de apă. Iar prostii atât de mari nu prea făcuse cât să stea doar sub ochii lor grijulii. Fata îşi imagina că e un drumeţ poposit din întâmplare pe cărările acelea. Şi se prefăcea, sie-şi, că e surprinsă de frumuseţea şi sălbăticia munţilor ce fereau cătunul de invazia civilizaţiei. Şi încropea discuţii între ea-drumeţul, şi ea-fetiţa. Şi râdea fericită când drumeţul o ruga să îi facă o poză cu muntele în spate. Fetiţa se aşeza apoi serioasă pe câte un  podeţ şi ridica mâinile în dreptul ochilor, închidea ochiul stâng şi plescăia în cerul gurii un ” clic!” … „Gata, domnule! Cu plăcere!” După care sărea de pe podeţ şi alerga mai departe. Lumea ei era una specială, tocmai fiindcă era a ei.

Tot ce o ruga bunica ei era să nu meargă prea departe, să nu se îndepărteze de drumurile ştiute, să nu rămână până se întunecă. Încuviinţa dintr-o scuturătură scurtă din capul mic şi ciufulit că a băgat la cap.

Era o seară rece de toamnă sfârşită, iar fata terminase traseele şi se îndrepta spre casă. Cu gândul la poveştile ei imaginare, cu un măr parfumat în mână, nici nu băgase de seamă că ocolise prin capul satului drumul spre bunici. Pe partea aia nu prea ajungea decât rar, în căruţa bunicului. Îi păru oleacă ciudat că sunt casele mai mari şi mai înalte, cu garduri care nu lăsau ochii curioşi să vadă prea multe dinăuntru. Îşi aminti ce spusese bunelu odată: „Aici stau chiaburii, tataie. La ăştia, să nu dea cel de sus să ajungi vreodată să ai vreo nevoie. M-auzi tu? Nici vorbă să nu cauţi.” Vorba bunicului era sfântă pentru copilă. Ştia că ce spune el e adevărat şi fără tăgadă.

Dar fata asta nu era copilul care să asculte şi dincolo de ochii bunicului. Curiozitatea o împinse mai departe, în loc să revină la drumul ştiut spre casă. Îşi ciuli urechile, muşca din măr încet, ca să nu se audă şi privea mirată porţile înalte ale unei case ce nu prea se lăsa văzută din stradă. Veni cu grijă mai aproape de gard, ascultând ca o felină zgomotele de după. „Scâââârţ-scârţ… Scârţ-scârţ”. Metal ruginit pe scripeţi neunşi, sau vreun atelier unde cineva dregea ceva… Mintea ei ardea să croiască o poveste înfricoşătoare, cu vreun om ciudat, cu părul vâlvoi şi mâini cu unghii coroiate, care pileşte de zor şi făureşte lanţuri cu care să lege copii uşernici şi curioşi ca şi ea. Un fel de balaur ascuns într-un trup de om îşi imagina că ar putea fi de cealaltă parte. Aerul îi intra sacadat în plămâni, iar de expirat, abia dacă îndrăznea. Nu era nici o crăpătură în gardul acela prin care ea să poată iscodi curioasă. Şi, fără să gândească, se pomeni că muşcă din măr cu setea copilăriei, gest care îi trădă prezenţa dincolo de gard. Realiză şi simţi cum îngheaţă cu bucata muşcată şi nemestecată în gură. Scârţâitul se opri brusc. Şi simţi că e privită.

„Dă-mi şi mie!” auzi ea pe un ton imperativ. Părea să fie glas de copil, dar ce copil? Mintea fătucii plecase deja spre casă în fugă, dar setea de aventură o ţinu pe loc. Pricepu apoi că i se cerea măr. Se uită la mărul muşcat mai bine de jumătate. Îşi aminti că mai pitise unul în buzunarul de la bluza de trening. Îl scoase, îl şterse de mânecă repede şi îl zvârli peste gard. Apoi nu mai auzi nimic. Decât sunetul scos de nişte dinţi înfipţi în pulpa gustoasă a mărului. Fetica zâmbi îngăduitoare. ” O fi flămând, săracu!” Se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă. Până în casa buneiilor nu se mai opri. Seara, sub icoana bunicii, doar buzele murmurau rugăciunile, inima ei de copil se bucura de parcă descoperise o taină. Doar a ei. Şi mulţumi cuiva, fără de nume, pentru dar.

4 responses »

  1. Copilăria, sub orice formă, are ceva din erezia nebuniei!

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: