Aş scrie despre frumuseţea din tine ani întregi fără să obosesc, dar nu ştiu cum ar suna la final, fiindcă de fapt doar te ştiu, fără să te şi cunosc.
Ce ştiu acum e că dacă mâine ai veni şi m-ai privi, dacă mâine mi-ai spune că mă doreşti, nu aş avea nici o secundă gândul să spun „nu”. Te-aş urma acolo unde m-ai duce să fiu a ta. Asta aş face pentru tine.
Pentru mine aş fi mult mai lacomă, mi-aş dărui mai mult. Ca o plată-răsplată pentru toţi anii în care te-am visat cu ochii, cu buzele, cu coapsele fremătând de dorinţă nebună, cu degete tremurând de un dor neştiut al atingerii tale. M-aş umple de tot frumosul din tine, ţi-aş culege fiecare icnet şi l-aş lăsa să explodeze în mine. Anticipez de prea multă vreme acest prim sărut pe care l-am refuzat în urmă cu mult timp, ca să îl las să nu fie cel mai amarnic sărut al meu. Sărutul acesta cu care ne suntem atât de datori unul altuia…
Acum aş şti cum să te iubesc, nu pentru tine, cel de toate zilele, ci pentru tine, cel ce ai fost mereu cumva doar al meu. Pentru asta a trebuit să iubesc pe oricare altul înaintea ta. Sau să fiu înfrântă de atâtea ori, să-mi strâng umilită resturile de iubire şi să mă car înapoi în viaţa mea. Acum ştiu să te iubesc. Doar să vii şi să mă ceri. Pentru o acea zi-noapte, pe care femeia din mine a construit-o din cuvinte ani la rând… Fiindcă mi-e poftă de tine. De vorbele trupului tău, de mirosul dinapoia urechii, de foşnetul pielii dezgolite de rutină, îmbrăcată în lumina privirii mele flămânde. Mi-e poftă să te ating femeieşte. Să gem de bucuria atingerii gurii tale pe dorul imprimat de prea multă vreme în toată carnea mea. Mi-e dor să îţi fiu atât de neruşinată încât să nu mai ştii de ce nu ne-am căutat mai curând. Să fii atât de adânc în mine, încât să apară în noi teama că dincolo de contopirea asta începe un alt sfârşit. Şi începutul unor tăceri.
Dar scriu, despre frumuseţea din tine pe care aş iubi-o centimetru cu centimetru ca şi cum ar fi condamnarea mea pe viaţă. Fiindcă frumuseţea nu e a mea, eu doar aş fi pedepsită să o iubesc.
Ca o femeie.
Prizonier de bună voie într-o lume grea de iubire…
dordedoi 
„Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Ori e–să nu mai fie! — vro pacoste de zmei?
Tot zmeu a fost, surato. Văzuși, împelițatu,
Că țintă l-alde Irina în clipă străbătu!
Și drept pe coș, leicuță! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai și tu?”
Textul tau m-a dus degraba cu gandul la Zburator…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, Moşu, ai dibuit bine, ca de fiecare dată! E un Zburător de-al Drăgaicei. Nici om, nici zeu, nici tânăr, nici bătrân, nici înger, nici demon, nici real, nici fantastic, doar zburător, unul de o frumuseţe copleşitoare pentru lumea mea tot mai muritoare.
ApreciazăApreciază
Observ, in ultima vreme flagrant, ca multora ni se intampla la fel. In astral, traim frumusetea omului ce ni se potriveste ca o manusa. Oare este un fenomen nou? Sau nu s-a vorbit asa de deschis pana acum despre el?
ApreciazăApreciază
Cred că e vorba despre tendinţa de reţinere, de a nu spune până la capăt ce simţim. Autocenzură, nu? Eu am învăţat şi am deprins acest fenomenal obicei de a spune ce simt. Acest fenomen e în noi dintotdeauna, unii îl reprimă, alţii îl lasă liber. E ceea ce ne elibereză şi pe noi.
ApreciazăApreciat de 1 persoană