Mărul (ultima parte-3)

Posted on

Se trezi dimineaţă fătuca cu acelaşi drag de viaţă dintotdeauna, dar îşi ascundea cu grijă ochii de vigilenţa bunicii, ştia că bătrâna e şireată şi ştie citi în privire mai ceva ca un vultur. Nu ar fi destăinuit nimănui, nimic din micul şi aprigul ei secret. Bunica avea însă răbdare, ea ştia că va veni clipa când a’ mică va deşărta desaga de pozne dintr-o suflare, îi ştia firea, îi ştia sufleţelul. Zâmbea şugubăţ cu gura ascunsă în colţul baticului. Şi oftă îndelung… „Of, măi mamaie…”

Peste zi, puştoaica făcu ce făcu şi se duse glonţ spre casa grozăviilor din ajun. I se strângea inima de grija acelui copil, dar mai ales de frica celor de dincolo de porţile alea înalte; îşi imagină pe drum tot felul de torturi la care ar fi fost supusă dacă se descoperea că ea era vinovată pentru prăbuşirea acelui băiat. Pândi cu inima cât un purice prin crăpătura devenită deja unic punct de observaţie al fetei în partea cealaltă. Se simţea o intrusă, ochii îi erau măriţi într-un amestec de spaimă şi curiozitate.  Văzu nişte siluete intrând şi ieşind din casă, dar băiatul nu era de zărit pe nicăieri. „Prea mulţi oameni mari!” gândi copila. De n-ar fi ăia, mai că o bătea gândul să sară gardul, găsea ea pe unde să se zgaibere. Dar orice curte de ţară e musai că are şi-un dulău ce păzeşte, ori asta îi mai tempera gândul. Îndrăzneala era şi a anilor, şi a inimii, dar frica ce năvălea de peste tot  era de-un leat cu frumosul ei curaj.

Deodată inima ei agitată păru că se oprise. Victima ei ieşea uşurel din căsoaia aia imensă, cu o mână legată într-o eşarfă după gât. Venea spre locul unde era fata. ” De unde ştie că-s aici?” se întrebă mirată mititica. Odată ajuns în dreptul crăpăturii din gard, băiatul îi şopti:

„Hai în spatele curţii, am acolo un loc secret, numai eu ştiu de el.” Şi dispăru. Fata ocoli în viteză curtea prin exterior, urmând cu urechile ciulite paşii celuilalt de dinăuntru. Odată ajunsă, aproape că nu îşi putu opri un ţipăt de încântare, în spatele casei se întindea imaşul satului, iar în vale era iazul despre care doar auzise cât de frumos este. Locul era fermecător. „Vino şi mă ajută!” spuse tot în şoaptă puştiul.

” Ce vrei să fac?”

„Saltă scândurile astea două pe care le mişc eu, eu nu pot cu o mână.” Fata se execută rapid şi astfel băiatul putu să se strecoare şi să ajungă lângă ea. Se priviră curioşi câteva secunde. Fata zâmbi prima. Băiatul doar se înroşi până sub albul ochilor. Fără veste se întinse spre el şi-l sărută zgomotos pe obrazul stâng. Şi râse iar. „Eşti o nebună. Şi o repezită. De ce m-ai pupat?”  întrebă băiatul ca să mascheze fâstâceala.

” De-aia! Că mi-eşti drag! Şi că te-am dărâmat! Şi să mă ierţi! Şi să fii prietenul meu! Vrei, nu?”

Băiatul o luă de degete cu mâna sănătoasă fără să îi răspundă. Şi începură să alerge. Au ajuns pe malul iazului, unde şi-au găsit un loc ferit între sălcii şi păpuriş. Iarba moale şi înaltă le ascundea trupuşoarele de ochii oricui ar fi trecut prin zonă. Dar nu avea cine să le tulbure începutul lor de poveste. În timpul zilei nu prea pescuia nimeni în iaz. Venea doar văcarul satului, aproape de apus, cu vitele sătenilor la adăpat. Acela deveni ulterior şi semnalul de panică pentru puştoaică. Pleca în goană spre casă, lăsând în urma ei o dâră de zâmbete strălucitoare.
Din acea zi, limba de pământ unde s-au aşezat a devenit un loc special. Al lor şi numai al lor. Anii care au urmat, cât erau verile de lungi se întâlneau acolo şi povesteau despre orice, oricât.  Ea venea mereu cu sânul plin de mere din curtea bunicilor, el îi aducea din casă turtă dulce şi  bomboane de la oraş. Şedeau pe spate şi vorbeau cu norii care dansau celest pentru fiecare mirare a lor. Fata, cu bineştiuta ei imaginaţie îl provoca pe băiat să continue poveşti închipuite de mintea ei largă în serile când somnul era alungat de fluturii gândurilor. Băiatul se minuna de fiecare dată de născocirile ei şi râdea când schimbau rolurile, iar ea îşi îngroşa vocea ca să imite vreun personaj masculin. Fiecare despărţire, la apusul zilelor, le sădea urma unui oftat în piepturile lor tinere. N-ar fi plecat nici unul spre casă.

Vreo trei ani la rând au aşteptat cu înfrigurare vacanţa de vară. Atunci venea puştoaica la bunicii ei. Băiatul făcea şcoală în alt oraş şi stătea la internat pe perioada studiilor. În ultima vară, la care nu se gândea niciunul că va veni vreodată, fata ajunse plânsă toată în braţele prietenului ei. Îi murise bunicul. Şi nu stătu decât puţin, venise doar cât să-i spună lui. La plecare, băiatul nu ştiu cum s-o ajute să nu mai sufere. O lipi de el şi o strânse cu toată puterea celor 12 ani ai săi. Şi-i sărută părul rebel. Fără vorbe. Îi părea rău şi ar fi plâns şi el, deşi nu-l cunoştea pe bătrânel, dar se ţinu dârz, aproape bărbăteşte. Tot ce era al ei, era şi al lui. Mai cu seamă durerile. Se simţi neputiincios pentru prima dată. Fata hohotea uşurel a bocet de copilă crudă. Când s-au desprins din îmbrăţişare s-au privit adânc în ochi. Îi şterse lacrimile de pe obraz cu degetele. Fata îi luă dosul palmei şi i-l sărută cu buze arse de plâns, cu gura fierbinte, cu recunoştinţă. El şi-a tras iute mâna, uimit şi i-a ridicat faţa cu două degete. În clipa aceea se născu şi primul lor sărut. Stângaci, repezit, dulce, amorţit, plin de fiori fără nume şi egal. Apoi fetişoara fugi de lângă el, împreună cu amalgamul de stări ce o încerca. Doliul se lupta pentru supremaţie în inima fetei cu bătăile repezi, asurzitoare pe care le simţea după ce gurile li s-au unit. Băiatul înghiţi uşurel în sec şi-şi linse buzele. Erau sărate de la lacrimi. Şi dulci. De la frăgezimea tinereţii încă neivite pe deplin. Abia după ce fata dispăru după colţ, prima lacrimă îşi croi drum pe obrazul încă fierbinte al băiatului.

Din păcate, după alte două luni se prăpădi şi bunica fetei, de dorul bărbatului ei. Casa unde înfloriseră atâtea copilării şi poveşti se stingea odată cu bătrânii. Şi sfârşi vândută de fiii lor. Astfel fetiţa pierdu pentru totdeauna cea mai rotundă dragoste, cea a bunicilor, locul magic unde descoperise gustul merelor mâncate în taină, a fiorului numit „prima iubire”, a primei vinovăţii nevinovate, a primelor bucurii împărţite la doi.

S-au mai văzut într-o seară, înainte ca ziua să stingă soarele în apa iazului, cu o zi înainte ca ea să plece cu totul din sat. Şi-au promis şi jurat să se caute după ce termină şcoala generală, să meargă la acelaşi liceu, să fugă împreună de s-ar fi opus familiile lor. Fata trăia aievea poveştile citite seara cu greierii de pază pe prispa bunicii. Flăcăul drag i-a promis că nu o să uite… Ea a picurat lacrimi grele pe propriile ei jurăminte. S-au îmbrăţişat cu frisoane  şi teamă.

Viaţa a pus distanţe de ani între ei. Atât de mari, atât de complicate… Nu s-au căutat, amintirile copilăriei au fost temelia pentru amintirile noi venite odată cu freamătul tinereţii lor. Promisiunile făcute s-au topit ca lumânările pe mormântul bunicilor…

După mai bine de douăzeci de ani, fata s-a reîntors femeie în sat. De Înviere. Ca să-şi pomenească bunicii… Printre morminte, cu feţele luminate doar de miile de lumânări aprinse, treceau alţii şi alţii spre locurile unde le odihneau cei dragi. Un murmur trist se înălţa ca un cor de şoapte îndoliate.

Nu prea îi plăcea atmosfera de acolo, nu îi plăcuse niciodată, mai cu seamă de când trebuise să o vadă pe buna ei cum dispare sub malul greu de pământ. Simţea şi acum în nări mirosul panselelor ucise de latul lopeţilor, când au trebuit să scormonească liniştea veşnică a bunicului, pentru a-i face loc femeii lui dragi. Îşi impunea să nu plângă, îşi dorea amarnic să nu plângă. Ridică ochii tulburată. Un bărbat trecu la câţiva paşi de ea. Îl privi mirată. Se oprise pentru o clipă şi o privi insistent. „Cine o mai fi şi ăsta?”

Dar îl văzu că îşi continuă drumul printre cruci. Doar că, odată ajuns în dreptul ei, întinse mâna şi îi aşeză în palmă un măr. Din care era muşcată o singură înghiţitură. Era pe punctul să reacţioneze ca la o glumă proastă. Dar înţelese că el era…
Bărbatul îi zâmbi cald şi încurcat. Ochii arzători erau aceeaşi ca în ziua când gustaseră amândoi din primul sărut. Femeia ridică mărul spre gură şi muşcă din acelaşi loc. În ochi îi înflorea palidă prima şi ultima ei promisiune.

Abia acum ştia ce gust are puritatea. De măr.

 

-epilog-

Câtă vreme vor înflori merii şi vor rodi, orice poveste are dreptul la un final deschis. Şi la o porţie de nemurire…

 

 

 

24 responses »

  1. Frumoasă porția de flori de măr!

    Apreciat de 2 persoane

    Răspunde
  2. Foarte frumoasa povestea. Pacat ca s-a terminat. 🙂

    Apreciat de 2 persoane

    Răspunde
  3. Ce frumos! Mi-a amintit de prima mea iubire :). Stiu ca sun ca un bosorog, dar parca mai ieri era…!
    M-a uns pe suflet povestea ta! Mersi si sa ai o zi excelenta!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
  4. La mine, pe lângă efectul emoţiei vii, (re)născute la citirea prea-gingaşelor tale rânduri, a mai avut încă un efect. Cam fără epilog.
    Îţi mulţumesc, Irină! Cu drag te îmbrăţişez.

    Apreciază

    Răspunde
  5. O frumoasă și emoționantă poveste cu un final și mai frumos, mai ales ”Abia acum ştia ce gust are puritatea. De măr.” și epilogul mi-a mers la suflet.
    Toate cele bune !

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
  6. Din păcate am găsit destul de târziu această parte a treia. Mi-a plăcut, e de prisos să o spun.

    Aș mai spune totuși câte ceva; despre nostalgia primei iubiri. De fapt în ea e ascunsă nostalgia acelei vârste. Probabil că toți păstrează într-un sertar amintirea primei iubiri, ca pe o hăinuță de copil, care nu li se mai potrivește (”Astăzi chiar de m-aș întoarce/A-nțelege n-o mai pot”).

    Cred că ai surprins bine trăirile unui copil, emoția în fața necunoscutului.
    Frumoasă e și ”morala” poveștii, în care fructul asociat cu păcatul (mărul) își dezvăluie taina de fruct al purității. Așa să fie? nu știu. Final deschis 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
    • Tot oamenii au inventat şi păcatul. Din nevoia lumească de reguli şi constrângeri, pesemne. Din nesiguranţă, m-aş hazarda să spun…
      Da, finalul trebuie să rămână deschis, e al fiecăruia, sau al fiecărei poveşti.

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: