Şi totuşi…

Posted on

…nu am renunţat.

Ceva din mine, ceva de dinafara mea, ceva de dinaintele meu, de atât de îndepărtat şi de demult mă face să mă ridic iar din genunea temerilor mele şi să strig înalt, clar, răspicat:

Nu renunţ la dorul meu de doi!

Asta mi-e declaraţia mea de iubire de viaţă. Şi totodată declaraţia mea de război împotriva frustrărilor, a fricii, a îndoielilor, a incertitudinilor, a tuturor relelor care macină şi sting suflete.

Oricât de mult m-a târât cerbicia mea de-a lungul şi de-a latul vieţii în mlaştinile unor sentimente primite alandala, oricât de murdare sau de ieftine au fost clipe, zile, nopţi, luni, ani, oricât de anapoda mi-au pierit zâmbetele cheltuite pueril pe stropi infimi de afecţiune, oricât de amar mi-ar fi nodurile adunate ghem din gât până în suflet, nu renunţ la tine.

Poate să pară nebunie, nu-mi pasă! Să mă ocolească aceia ce mă privesc strâmb! Să se uite unde poftesc, sufletul meu nu e un muzeu. Sufletul meu e atât de viu, atât de îndărătnic, încât biata mea fiinţă şi umilul meu trup îl urmează fără să se mai opună. S-a rupt de mult din robia trupului care l-a purtat prin vieţile altora unde s-a risipit voluntar şi inutil.

Nu foarte de mult am încercat să îl reduc la tăcere. Una cu caracter permanent. Mă transformam de la o zi la alta într-o nesuferită, greoaie şi acră fiinţă, într-o surdo-mută a simţurilor. Lâncezeam cuminte şi fără vlagă într-o apatie comodă. Buruiana lehamitei crescuse până sus, sub ochi. Nevoia plânsului mi-era cină, prânz şi cafeaua de dimineaţă. Mâncam pe-ascuns felii uriaşe de autocompătimire, unse hapsân cu mierea zaharisită a unor clipe de un banal greţos. Apoi mă-mbătam cu apa chioară a vorbelor sparte convenţional pe şinele sinuoase ale virtualului. Mi-era un bine rău.

Mă abonasem la o moarte lentă. Durerile se estompau graţios sub pulpanul moale al indiferenţei. Dar…

Să lăsăm vorbele deoparte, omul meu drag. De eşti pregătit pentru mine, sunt pregătită pentru tine. Mint, mă tem de aproape îmi vine să fug în copilărie cu anii mei cu tot. Dar om învăţa cum să trăim unul în viaţa celuilalt. Sau nu. Ei, şi ce dacă nu ne-om pricepe?

Eu sunt pregătită să risc. Ba nu. Să trăiesc.

Am timp o veşnicie să mă satur de moarte. Vino. Ai o scrisoare pe pervaz.  Deschide-i plicul uşor, e lipit cu o lacrimă. De dor.

18 responses »

  1. Am făcut indiscreţia să citesc scrisoarea. Nu cu voce tare, să nu mă aud. Am citit cu sufletul şi cu dorul. Mă ierţi?

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
  2. Stii, Irina, nici eu nu am scris vreodata o scrisoare adevarata si nici nu am avut curajul sa raspund celor primite. Dragostea ma sperie, iar tu esti curajoasa pentru ca o doresti, o astepti, ii scrii si mai ales nu renunti.

    Apreciază

    Răspunde
    • Curajul e doar o frică manifestată altfel. Dar care te poate duce spre ţelul urmărit, sau măcar îţi poate aduce mai repede un răspuns aşteptat. Depinde de fiecare când e momentul declanşator.
      Şi pe mine mă sperie, dar nu în măsura în care să aleg să renunţ. Sunt o încăpăţânată din naştere.

      Apreciat de 1 persoană

      Răspunde
  3. Îmi place mult. Șiiii… atât. Că nu-mi vine în minte nimic deștept de spus. Și nici nu încerc să gândesc ceva. Că dacă treci prin filtrul gândirii ceea ce simți cu sufletul există riscul să strici ceva. Mai bine tac. Și mai citesc o dată.

    Apreciat de 2 persoane

    Răspunde
    • E bine aşa. Om vorbi altădată. Că nici eu nu am vrut să fac nimic deştept, doar am vrut să îmi fac declaraţia dintr-o suflare, aşa cum o simt. Tăcuse prea mult şi de prea mult timp. Ori renunţarea nu e pe fişa postului sufletului meu. Mulţumesc, om bun.

      Apreciat de 2 persoane

      Răspunde
  4. Eu am citit de trei ori. Prima dată am făcut ochii mari și-am zâmbit, a doua oară m-am băgat cu ochii-n calculator, ca să și miros literele parcă, iar a treia oară am zâmbit de colo până colo. Din inimă până-n gând și-napoi la ea.
    Și tare mi-a plăcut, Irină, tare mi-a plăcut…nerenunțarea ta!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
  5. De-aș fi primit și eu, măcar o dată, o scrisoare lipită cu lacrimă! Sunt convins că i-aș fi apreciat gustul și aș fi răspuns pe măsură.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
  6. Pingback: Gândul și starea inițială | Printre extreme

  7. Și totuși… ești! Și vei rămâne Dorul de doi. În fiecare mâine vei descoperi un alt Dor de doi, mai puternic, mai încrezător, mai unduitor, străjuind al sufletului hotar, paznic c-o singură simbrie: iubirea!

    Apreciază

    Răspunde
  8. Frumos, multumesc…

    Apreciază

    Răspunde
  9. Pingback: Melodiile sufletului (121) | Convieţuire

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: