Şi totuşi…

…nu am renunţat.

Ceva din mine, ceva de dinafara mea, ceva de dinaintele meu, de atât de îndepărtat şi de demult mă face să mă ridic iar din genunea temerilor mele şi să strig înalt, clar, răspicat:

Nu renunţ la dorul meu de doi!

Asta mi-e declaraţia mea de iubire de viaţă. Şi totodată declaraţia mea de război împotriva frustrărilor, a fricii, a îndoielilor, a incertitudinilor, a tuturor relelor care macină şi sting suflete.

Oricât de mult m-a târât cerbicia mea de-a lungul şi de-a latul vieţii în mlaştinile unor sentimente primite alandala, oricât de murdare sau de ieftine au fost clipe, zile, nopţi, luni, ani, oricât de anapoda mi-au pierit zâmbetele cheltuite pueril pe stropi infimi de afecţiune, oricât de amar mi-ar fi nodurile adunate ghem din gât până în suflet, nu renunţ la tine.

Poate să pară nebunie, nu-mi pasă! Să mă ocolească aceia ce mă privesc strâmb! Să se uite unde poftesc, sufletul meu nu e un muzeu. Sufletul meu e atât de viu, atât de îndărătnic, încât biata mea fiinţă şi umilul meu trup îl urmează fără să se mai opună. S-a rupt de mult din robia trupului care l-a purtat prin vieţile altora unde s-a risipit voluntar şi inutil.

Nu foarte de mult am încercat să îl reduc la tăcere. Una cu caracter permanent. Mă transformam de la o zi la alta într-o nesuferită, greoaie şi acră fiinţă, într-o surdo-mută a simţurilor. Lâncezeam cuminte şi fără vlagă într-o apatie comodă. Buruiana lehamitei crescuse până sus, sub ochi. Nevoia plânsului mi-era cină, prânz şi cafeaua de dimineaţă. Mâncam pe-ascuns felii uriaşe de autocompătimire, unse hapsân cu mierea zaharisită a unor clipe de un banal greţos. Apoi mă-mbătam cu apa chioară a vorbelor sparte convenţional pe şinele sinuoase ale virtualului. Mi-era un bine rău.

Mă abonasem la o moarte lentă. Durerile se estompau graţios sub pulpanul moale al indiferenţei. Dar…

Să lăsăm vorbele deoparte, omul meu drag. De eşti pregătit pentru mine, sunt pregătită pentru tine. Mint, mă tem de aproape îmi vine să fug în copilărie cu anii mei cu tot. Dar om învăţa cum să trăim unul în viaţa celuilalt. Sau nu. Ei, şi ce dacă nu ne-om pricepe?

Eu sunt pregătită să risc. Ba nu. Să trăiesc.

Am timp o veşnicie să mă satur de moarte. Vino. Ai o scrisoare pe pervaz.  Deschide-i plicul uşor, e lipit cu o lacrimă. De dor.