… pe divanul sufletului meu

Posted on

Mă-ncearcă stări contradictorii. Însă asta, la mine, nu e ceva neobișnuit. Eu însămi sunt o contradicție. Aș lăsa aceste stări să se contureze, să capete un sens, cât să fiu tentată să le aflu cauza, fiind din naștere o despicătoare a firului în multiplu de patru. Însă nu acum. Mi-e cumva lene să mai caut explicații, mi-e cumva un soi de lehamite de a mai vrea să răspund ”de ce-uri-lor” ce apar invariabil.

Până și simplul fapt că scriu despre stările acestea, explicând apatia de a le găsi o noimă e tot parte din firea mea contradictorie. Nu caut in virtual răspunsuri. Scriu fiindcă mi-era dor de mine. De mine- ființa care exalta atât de ușor la fiecare emoție.

Scriu fiindcă undeva în adâncul meu ceva se revoltă. Fiindcă simt cum mă ” curtează” o tristețe aristocrată, de o delicatețe aproape dantelată. E ca un musafir discret, care se așează pe colțul divanului, în penumbra unei camere abia luminate, sorbindu-și ceaiul cu gesturi studiate. Simt în ceafă ochii acestui musafir, ca o mână care îmi masează cu degete reci începutul de încordare. Ar trebui să mă relaxeze, însă acele degete reci îmi trimit sub piele fiori grei, tulburându-mă cu vibrația unui clopot de argint.
Aș întreba-o ce face aici, de ce îmi caută prezența, de ce își bea ceaiul pe divanul sufletului meu… Însă nu o fac. Doar scriu despre ea, personificându-i apariția, dedicându-i un articol pe blogul pe care l-am cam abandonat de ceva vreme. Nu, nu socializez cu ea, nu stăm la taclale. Va pleca singură sau va pleca fiindcă o voi alunga tot eu, ca atunci când ești în pădure și faci gălăgie de teamă să nu fie vreun urs rătăcit pe cărările tale.
Dar nu acum. Ne privim una pe alta în liniște. Ea s-ar descălța, s-ar cocoța pe divan, s-ar cocoloși sub un pled moale și-ar rămâne… Mi-ar rămâne. Eu aștept să-și bea ceaiul după care, discret, elegant, delicat îi voi da de înțeles că e vremea să. Nu voi face gălăgie, ca în pădure…

Ar trebui să nu am aceste stări. Să-mi ajungă fericirile și împlinirile de până acum. Am înțeles însă, că nu-mi ajung eu mie. Mi-e dor de doi ca întotdeauna. Iar tristețea e doar parte din decorul hibernal al momentului.

Ca atunci când vrei să ningă și începe să plouă mărunt, rece. Te strângi în tine cu obidă așteptând contopirea irișilor cu albul tăcut al iernii. Și din contopirea asta să naști emoții pure, noi… An de an altele.

 

Vă las în dar dorința mea. De bine, de alb, de curat…

Anunțuri

11 responses »

  1. Superb text. Ca o continuare a unei cărări îndorurate, menită să ajungă. Undeva, cândva, dar să ajungă!
    Pace, Irina!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
  2. Aristocratică-i tristețea de când am ajuns noi a o cunoaște. Cu „mișcări” feline, cu „atingeri” fine, ademenește și cucerește teritoriul, îndeobște crezut a fi al tău. Dar te trezești că nu mai este nimic personalizat, că în fapt tristețea este deplin sțăpânitoare. De o lăsăm să-și facă jocul, creându-i senzația că ea este stăpâna, vom putea, cu încetul, să ne facem alte drumuri, necunoscute de ea, pe care vom putea merge mai departe, pe drumurile vieții.

    Crăciun fericit, Irina!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
    • Zâmbesc din pricina celor scrise de tine, fiindcă știi că știu! Că e așa.
      Crăciun împlinit și ție!

      Apreciază

      Răspunde
      • Eu știu că știi, dar și tu știi că știu,
        Că viața e un joc, ce n-are „prea târziu”.
        Și mai știm amândoi că rolul principal
        Nu e distribuit, ci e zidit, mural.

        Cu toții purtăm tava și ne plecăm smeriți,
        Că-n roluri de pe urmă suntem distribuiți.
        Nu este nici Romeo, nici Julieta lui,
        Ci e doar camerista și pajul domnului.

        Dar să trăim în azi, căci mâine, cine știe?
        Poate n-om fi deloc, sau poate-i nebunie.
        În azi găsi-vom viața din plin adevărată,
        Ce o putem trăi, făr’ de-a ne fi furată.

        Apreciat de 2 persoane

        Răspunde
  3. O minune de text!
    Sunt sigură că vei găsi modalitatea aia discretă de a-i da de înţeles că e timpul să-şi termine ceaiul.
    Îţi doresc să-ţi fie bine şi cald!

    Apreciat de 2 persoane

    Răspunde
  4. Pe divan nu-i vreme de stat, dar bat la poarta ta cu drag, de bine să-ți urez în anul care vine! Noian de stări și multă sănătate!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
  5. An bun, Irina! Cu binecuvântări, cu zâmbete, cu soare, cu dragoste și fără pic de întristare! Îmbrățisez sufletul tău cald!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: