… pe divanul sufletului meu

Mă-ncearcă stări contradictorii. Însă asta, la mine, nu e ceva neobișnuit. Eu însămi sunt o contradicție. Aș lăsa aceste stări să se contureze, să capete un sens, cât să fiu tentată să le aflu cauza, fiind din naștere o despicătoare a firului în multiplu de patru. Însă nu acum. Mi-e cumva lene să mai caut explicații, mi-e cumva un soi de lehamite de a mai vrea să răspund ”de ce-uri-lor” ce apar invariabil.

Până și simplul fapt că scriu despre stările acestea, explicând apatia de a le găsi o noimă e tot parte din firea mea contradictorie. Nu caut in virtual răspunsuri. Scriu fiindcă mi-era dor de mine. De mine- ființa care exalta atât de ușor la fiecare emoție.

Scriu fiindcă undeva în adâncul meu ceva se revoltă. Fiindcă simt cum mă ” curtează” o tristețe aristocrată, de o delicatețe aproape dantelată. E ca un musafir discret, care se așează pe colțul divanului, în penumbra unei camere abia luminate, sorbindu-și ceaiul cu gesturi studiate. Simt în ceafă ochii acestui musafir, ca o mână care îmi masează cu degete reci începutul de încordare. Ar trebui să mă relaxeze, însă acele degete reci îmi trimit sub piele fiori grei, tulburându-mă cu vibrația unui clopot de argint.
Aș întreba-o ce face aici, de ce îmi caută prezența, de ce își bea ceaiul pe divanul sufletului meu… Însă nu o fac. Doar scriu despre ea, personificându-i apariția, dedicându-i un articol pe blogul pe care l-am cam abandonat de ceva vreme. Nu, nu socializez cu ea, nu stăm la taclale. Va pleca singură sau va pleca fiindcă o voi alunga tot eu, ca atunci când ești în pădure și faci gălăgie de teamă să nu fie vreun urs rătăcit pe cărările tale.
Dar nu acum. Ne privim una pe alta în liniște. Ea s-ar descălța, s-ar cocoța pe divan, s-ar cocoloși sub un pled moale și-ar rămâne… Mi-ar rămâne. Eu aștept să-și bea ceaiul după care, discret, elegant, delicat îi voi da de înțeles că e vremea să. Nu voi face gălăgie, ca în pădure…

Ar trebui să nu am aceste stări. Să-mi ajungă fericirile și împlinirile de până acum. Am înțeles însă, că nu-mi ajung eu mie. Mi-e dor de doi ca întotdeauna. Iar tristețea e doar parte din decorul hibernal al momentului.

Ca atunci când vrei să ningă și începe să plouă mărunt, rece. Te strângi în tine cu obidă așteptând contopirea irișilor cu albul tăcut al iernii. Și din contopirea asta să naști emoții pure, noi… An de an altele.

 

Vă las în dar dorința mea. De bine, de alb, de curat…