Sublim

Văzută din spate, părea o femeie oarecare. Pasul îi era măsurat, deloc grăbit, deloc domol, într-un un ritm bine stabilit. În realitate inima îi bubuia de emoţie. Una nouă, nemaitrăită, una aproape completă, de o covârşitoare şi copleşitoare rotunjime.
La ora la care un oraş întreg părea că doarme, ea se îndrepta spre o noapte a nesomnului. Era aproape linişte pe străzi, ici-colo câte o maşină spărgea preţ de câteva secunde tăcerea acelei seri.
Şi se gândea, în timp ce inima îi alerga nebuneşte înainte, câţi alti oameni ca ei parcurg distanţe diametral opuse doar de dragul de a se ţine în braţe?

Obsesia ei pentru punctualitate o aduse la locul planificat pentru întâlnire cu minute bune înainte ca el să ajungă. Tremurând impercetibil sub un nou val de emoţii, îşi scoase o ţigară din geantă. Repeta, fumând şcolăreşte, gesturile primei întrevederi, ca după rândurile unei compuneri de clasa a patra. Se pomeni râzând de una singură trepidaţiilor ce îi chinuiau atât de plăcut stomacul.

Dădu astfel ocol de două ori rondului fântânii arteziene unde era. În gând îşi impunea calm. Mult calm. În ea însă calmul era de fapt o furtună a unor trăiri demult uitate.

Din toiul întunericului ce se instala deja, o voce străină, veselă, aproape cântată o atenţionă fără să se aştepte:

” Tutunul omoară plămânul!”

S-a întors spre voce, vizibil deranjată de intervenţie. Era convinsă că e unul din taximetriştii care fac deseori mici glume pe seama fetelor sau femeilor care trec prin zonă. Dar ochii au procesat imaginea înainte ca gura să se deschidă şi să lanseze o replică usturătoare.

Era el.

Ajunsese de ceva minute, o reperase şi o privea. Sau o admira. Sau o studia. Se foi o secundă incomodată de gând, dar se apropie de geamul maşinii lui şi fără nici o vorbă îl sărută scurt, bucuroasă abia apoi îl salută.

„Ai venit…”

Din clipa aceea nu şi-au mai fost deloc unul altuia doi străini.

Doi oameni care se doreau cu ardoare, cu frumuseţea de care numai cei capabili de o sinceritate absolută, s-au întâlnit, s-au îmbrăţişat şi s-au iubit.

Povestea curge frumos mai departe doar între cei doi. Detaliile nu îşi caută un rost între cuvintele de faţă.

Doar un singur lucru mai poate aminti povestitorul.

Târziu, în noaptea iubirii celor doi, el dormea, iar ea îl privea. Emoţiile continuau să o scalde intim pe dinăuntru, valurile duioasei lor înlănţuiri se domoliseră. El respira uşor, ea abia o făcea. Îl asculta, îl admira, îl contempla, îl voia din nou, dar nu făcu nici cel mai mic gest să îl trezească.
Atunci se materializase, rotundă, perfectă, senzaţia de fericire în stare pură.
Doar privindu-l.

Dimineaţa îi împărţi la loc în două poveşti. Se uitau drăgăstos unul în ochii celuilalt. Timpul şi depărtarea urmau să devină cele două constante pe care le împărţeau egal, aşa cum au împărţit sublimul la doi, pentru un număr infinit de clipe măsurabile doar din afara lor.