Mai mult decât oricând

De ce eşti om, ca şi mine? Nu puteai şi tu să fi fost un pic olimpian, un pic haiduc, un pic zburător, un pic din altă lume, dar nu din lumea asta?

Mi-ar şade bine, nu-i aşa?

Ştii, ţi-am spus într-o seară că o să mă învăţ să fiu toamnă. Trebuie să o fac. Prea semăn cu ea. Prea mă tângui şi foşnesc şi mă vântur şi iar mă tângui şi mă aplec. Şi-mping cât pot frigul iernii în coastele mele ca să nu răzbată spre cei dragi. Ochii mei mustesc a tristeţe. Aşa le şade lor mai bine. Surâsul fericit al unei clipe de bucurie e ca o mărgică de rouă înşirată pe firul fragil ţesut de un păianjen. Îţi poţi imagina toată greutatea lumii pe acel fir? O bucurie mică face cât o lume. Cum sunt bucuriile noastre. Grele şi scumpe.

Re-facerea lumii

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii
Aşteptând apoi ca facerea să mai aibă loc o dată,
Cu Apocalipsa nu te poţi juca de-a mama şi de-a tata
Trebuie să nu mimezi tragedia ce stă să vină,
Să nu ai aerul ştiutor că totul se pregăteşte să nu mai fie,
Sărută-mă, totuşi, cu sentimentul c-o să intrăm în istorie
Fă-o patetic, din tot sufletul, şi nu trage cu ochiul să vezi ce spune lumea.

Răspântia dorului

Sunt plusul și minusul de pe axa infinitului iubirii tale.

Sunt răspântia vânturilor ce te-au purtat în pragul ușii mele.

Elegia treptelor

Mi-s tălpile-năsprite de-atât amar de umblet

Şi umerii se pleacă-nspre ele obosiţi,

Nichita- Cântec de dor

Mă culcasem lângă glasul tău.

Păcatul tăcerii

Taci.

Pune-ţi mâinile pe mijlocul meu şi simte-mi vibraţia cărnii. Lasă-ţi palmele să alunece dornice peste coapsele mele fierbinţi şi trage-mă spre tine, să simt ce ai vrut să îmi spui la telefon şi te-am oprit cu acel ” Vino!”.