Iubirea mea cu ochi albastri

Iubirea noastra a durat o iarna. Atat i-a trebuit ca sa devina eterna.

Desi s-au scurs de atunci peste 21 de ani, nimic din trecerea timpului nu i-a stirbit farmecul, delicatetea, frumusetea, puritatea si unicitatea.

Nu, nu suntem impreuna. Desi, ar fi trebuit…

Insa ne-am pastrat unul pe altul, asa cum ne-am iubit atunci, fara voia noastra. Ii eram datoare acestei iubiri cu povestea ei fidela. Amintirea ei seamana cu fiecare debut al  fiecarei ierni calme, blande, cu prima ninsoare din an.Nu cred ca a mai existat vreun alt barbat care sa ma fi privit la fel cum o facea acest baiat cu ochii albastri. Spun baiat, pentru ca el era, atunci, elev in clasa a 12-a.

Cand l-am vazut prima oara nu banuiam ca vor trece inca doi ani pana sa aiba curajul sa imi spuna ca s-a indragostit iremediabil. E cumva si de inteles, se intampla in anii de dinainte de revolutia din ’89, mai exact in 1987, toamna tarziu. Nu mi-a dat de inteles in toata aceasta vreme ca ma place. Mult prea timid, mult prea bine crescut, mult prea… Timiditatea asta…

Era vecin si ceva ruda cu cea mai buna colega si prietena a mea din liceu. Aveam sa aflu abia in noaptea dintre anii 1989-1990 cata bucurie reprezentau pentru el vizitele mele la aceasta colega. Era fericit cand veneam sa o meditez la matematica. Casa lui era peste drum de casa prietenei mele. Ma pandea din spatele perdelelor. Se informa subtil de la colega mea de zilele cand trebuia sa apar. Si tot asa, vreme de doi ani…

Si vin framantatele zile ale Revolutiei. Nebunia acelor zile pline de intrebari si nedumeriri nu o voi uita niciodata. Prietena mea era ingrijorata pentru iubitul ei care facea armata, la acea vreme, in Oradea. Nu avea cum sa vina in permisie de sarbatori acasa. Erau toti consemnati la unitate, agitatia abia incepuse peste tot in tara. Dupa Craciunul lui 1989 am primit amandoua invitatie la o aniversare a unei foste colege de liceu.  Nu prea aveam chef sa merg, ai mei se temeau sa ma lase. Nici una dintre noi nu avea un partener care sa o insoteasca. Iata ca asa ii vine prietenei mele ideea sa il ia pe finul  si vecinul ei ( admiratorul meu tacut)  impreuna cu un alt amic de-al sau sa ne fie insotitori la acel bairam. Ca da, atunci numeam aceste sindrofii, bairame sau pantarole.  Ocazia era cum nu se putea mai nimerita, chiar de Revelion. Baietii care ne insoteau erau mai mici cu un an decat noi, dar nu era o problema asta. In sfarsit, ai mei parinti cedeaza si ma lasa sa plec la acea petrecere. Stiti cat de convingatori stim sa fim cand ne dorim sa ii induplecam…

Ne-am intalnit acasa la prietena mea toti patru. Din vedere ne stiam toti. Noi, doua nebune, ei doi baieti cuminti si tacuti. El… El… Era tot numai ochi. O privire dulce, calda, albastra m-a invaluit atunci. Ma imbracasem intr-o rochie rosu-grena din voal greu ( deh, moda de atunci…) cu un decolteu cuminte, cu fusta dublu-clos, un cordon care imi sublinia talia, bratele goale, acoperite de niste manecute ce pareau doi fluturi pe umeri. Era rochia mea de majorat. Antenutele mele imi transmiteau deja ca el s-a topit vazandu-ma. In fine, pornim spre bairam. 31 decembrie 1989… Ger. Polei. Intuneric pe strazile luminate zgarcit… Poleiul nu reusea sa ajunga la o intelegere cu talpile cizmulitelor mele cu toc, dezechilibrandu-ma la tot pasul. Si ma agat de bratul unuia din baieti. Ii zambesc, imi zambeste si se inroseste, sperand sa cred ca e gerul vinovat. Ajungem, ne integram rapid in gasca deja adunata. Ne stiam intre noi, eram fosti colegi de liceu mai toti. Magnetofonul urias cocotat pe un prevaz inalt facea deja atmosfera.

Si incepe sa cante formatia BZN. Exact, melodia ” Blue Eyes” . Si-mi pica ochii pe al meu insotitor care se framanta cum sa ma invite la dans. M-am dus eu inspre el, l-am luat de degete si l-am tras in mijlocul tuturor.  Ei bine, clipa in care m-a apropiat de el pentru acel blues a fost magica, a ramas magica. Mainile lui pe talia mea, degetele mainii lui drepte peste degetele mele, acele atingeri au vorbit in locul nostru. Ne-am privit atat de adanc unul pe altul ca simteam ca incepe sa doara. In limbajul zilelor de azi  s-ar traduce ca ne doream ca doi disperati. Insa nu. A fost acel coup-de foudre dupa care tanjeam amandoi. Si nu era doar foamea carnii, era acea implinire de doi care se petrece inaintea ratiunii. L-am sarutat in mijlocul acelei adunari fara sa ii dau de veste. Surprins, fericit? Bratele lui m-au ridicat in sus si am iesit asa, inlantuiti, in plin ger. Incepuse sa ninga… Lin, domol, cald. A ridicat ochii spre cer si mi-a spus:  ” Asta e ninsoarea ta, Irina! Ti-o dau tie pe toata. Si pe mine!”

A fost nevoie de glasul prietenei mele sa se intrerupa vraja unui sarut ce incepuse in 1989 si se prelungise pana in 1990: ” Haideti, mai amorezilor, ca ati pierdut numaratoarea inversa si sampania! ”

Nu pierdusem nimic. Ne castigam de la o secunda la alta, unul pe celalalt. Pentru cat timp fizic avea sa curga peste noi de atunci incolo… Nu ne saturam sa ne privim, sa ne zambim, sa ne strangem mainile pana la amorteala venelor ce pulsau de tinerete navalnica, dorinta, dor de iubire, indragostire pura.

Dragii mei, asa balsam pentru suflet nu am mai avut vreodata. Si e atat de mult incat stiu ca imi va ajunge pana la final. Baiatul acela a devenit in acea noapte un reper al divinitatii umane. Privirea lui albastra ar face sa paleasca de invidie orice inger nepamantean. Zambetul lui mi-a adus atata bucurie incat simteam ca e nedrept de mare. Se invartea ca un zanatec in mijlocul ninsorii si spunea fara sa se mai sature de sunetele vocii sale: ” Iubita mea, iubita mea! ” Apoi revenea iar langa mine, ma strivea de pieptul lui, ma saruta insetat, si continua… Iubita mea… Nu tin minte sa mai fi vazut pe cineva mai indragostit cum era el. Eu? Ma comportam ca in preajma unei minuni, o intorceam pe toate partile ca pe un dar de Craciun, nestiind de unde sa il desfac ca sa nu il stric. Timpul a capatat alte valente pentru noi doi din acea secunda.

Zilele acelea am gustat fericirea ca pe un fruct exotic, la fiecare respiratie inima mea pulsa nebuna. Cred, fara sa exagerez, ca de atunci niciodata nu m-am mai simtit la fel, nu am mai fost atat de Iubita cuiva. Desi ne-am vazut zilnic de la acea petrecere, dragul meu imi scria scrisori pe care mi le dadea a doua zi. Le pastrez si acum, mi-s dragi si le iubesc cum le iubeam  si atunci. Gesturi mici, plimbari interminabile prin frig si zapada, filme vazute la cinema pana la epuizare, muzica ascultata in surdina pentru a nu tulbura ritmul inimilor noastre flamande dupa simtiri coplesitor de frumoase. Trupurile noastre tinere zvacnind arcuite unul inspre celalalt… Mainile noastre isi daruiau rasfat ori de cate ori se puteau atinge. Degetele lui erau magice. Imi desena linia gatului, oprindu-se, rusinat dar curios, pe linia sanilor. Noi ne-am baut cu atata patima saruturile, incat ma intrebam dupa ce ma desparteam de el cum de mai pot respira. Nimic anormal. Eram doi tineri care se indragostisera nebuneste. M-am simtit Doi, atunci, cu el, langa el…

Povestea fizica a durat cat iarna, trei luni, ceea ce a facut din acel anotimp cea mai perfecta iarna traita vreodata. Amanuntele care au dus la ruptura noastra sunt de natura domestica. Pentru ca au venit din afara noastra, dinspre alte persoane ce nu au privit cu ochi buni iubirea ce se cladea intre noi. Pentru ca atunci parea ciudata o relatie intre o fata cu un an mai mare decat baiatul… Pentru ca el era inca elev, eu deja lucram, iar el, biet indragostit incurca tot mai des in ghiozdan caietele de algebra cu cele de analiza matematica. Raspundea distrat la ore, zambind profesorilor si multumindu-le pentru primele note de 4 din existenta sa ca elev. Mda, se pare ca devenisem un factor ce ii influenta evolutia scolara si nu numai. Acasa incepuse sa aiba parte de reprosuri din partea mamei sale. Alea dureau al naibii de rau. Si incepuse sa neglijeze si pregatirea pentru facultatea de teologie pentru care fusese invatat de mic sa viseze. Imi spunea atunci, dragul de el, ca pana la mine visase visele altora. Din clipa in care i-am devenit iubita a inceput visul lui, in care greu mai incapeau visele celorlalti. Reprosurile din familie curgeau des si nemilos. Nu i se cereau explicatii, i se cerea sa renunte la mine. Fiindca eram prea, sau prea… Motive de ordin material.  Si fiindca el trebuia sa se pregateasca pentru viata monahala. Eu nu aveam loc in acea ecuatie.

Rezultatul a fost suferinta lui, de a nu sti intre cine si cine sa se imparta. Intalnirile noastre se incheiau tot mai trist, goana lui dupa iubire era vanata ca o ciuta, de o familie ce ii facuse deja programarea vietii pe cel putin 20 de ani in avans.

Intr-un final, au reusit sa il indeparteze de mine. Trist si grav era ca lui ii pierea cheful de viata, nu mai vedea rost in nimic ce inainte de mine parea ca un ritual. Isi dorea sa termine doar liceul, sa devina electrician si sa fugim impreuna dupa ce isi da bacul. Am plans amandoi neputiinciosi. M-a leganat ca pe un copil, cautam solutii ce nu pareau clare… Solutia exista deja, ne iubeam si ar fi trebuit sa fie de ajuns. Nu a fost.

Am fost cautata de familia lui si mi s-a sugerat sa le las copilul in pace, ca l-am ” prostit” de tot. M-au facut sa ma simt vinovata pentru toate esecurile lui scolare, pentru mustrarea pe care o primea de la preotul ce il pregatea in particular. Era deja prea mult pentru amandoi.

La ultima noastra intalnire i-am spus stapanului de ochi albastri ca avem nevoie de un ragaz pentru nebunia neagra ce se abatuse… Sa ne vedem mai rar, sa isi reia pregatirea, sa inceapa sa invete ca sa isi repare notele.

Pauza aceea a devenit definitiva. Din acea clipa, iarna noastra se indrepta delicata inspre vesnicie…

*

Au trecut 21 de ani. El este preot. Eu scriu pe blog despre povestea noastra. Iubirea aceea a ramas nestirbita, probabil in sufletul lui, baiatul de atunci m-a pastrat ca pe ” iubita lui”. Ne mai intalnim uneori, vorbim, dar zambetul se ridica intre noi cu asa mare greu intre privirile noastre.

Darul primit in acea iarna e unic. Am baut din fericire cu toata setea.  Am iubit fara teama. Am fost iubita asa cum nu imi imaginam ca se poate, cum nu am mai fost nicicand dupa aceea. Irepetabil. Indestructibil.

Iubirea mea cu ochi albastri mi-a dat o portie de nemurire. Azi ii pot intoarce putin din multul primit candva…

Astept mereu iarna pentru prima ninsoare. Sa pot simti pe buze gustul de atunci si sa ma invart in zapada, amintindu-mi…