Minunile vin cuminti, din viata…

Da, minunile vin cuminti. Din viata, dar si din online.

Va scriu pe ” furate”, de pe unde pot ciuguli cate un pic de net. Dar trebuie sa o fac. Inainte vreme, aveam un prost obicei sa ma plang ca nu sunt o favorizata a sortii, ca imi este dat sa duc un munte de poveri, de greutati care mai de care mai apasatoare. E adevarat, ajungi sa te saturi sa te lupti cu neajunsurile, cu necazurile, cu idiotenia in toate formele ei… Dar motivatia nu mi-a lipsit niciodata. Mi-a lipsit mult timp increderea in mine… Dar lucrurile se indreapta, spre bine…

De la o etapa la alta a vietii mele, primesc lectie dupa lectie. Si renunt pe rand la metehne vechi, la complexe absurde, la tendinte care nu imi fac decat deservicii. Zilele astea am primit o noua lectie: despre producerea minunilor. Le credeam un fenomen care nu poate sta in puterea semenilor mei, consideram ca minunile nu se intampla decat rar, ca vin coordonate de o vointa superioara… Am gresit, minunile sunt atat de accesibile, atat de umane…

Pentru simplul fapt ca exista Oameni Minunati.

Si, pe scurt, voi scrie despre cativa dintre cei care mie imi confirma teoria din titlu.

Copiii mei sunt, incontestabil, cele mai mari minuni, pentru care ma simt in stare sa trec prin mult mai multe decat am facut-o deja. Ii vad, de la o zi la alta cum se contureaza ca niste oameni adevarati, buni, sinceri, curajosi…

O alta minune din viata mea e cea formata dintr-un cuplu de exceptie. E vorba de sora mea si iubitul ei sot. Pot sa va scriu despre ei si separat, insa ei doi, ca si pereche, dau cea mai frumoasa si cea mai completa definitie a iubirii. Rar mi-a fost dat sa intalnesc doi oameni ca ei. Si ma simt o norocoasa fiindca fac parte din universul lor imediat apropiat, fiindca niciodata nu m-au lasat sa cad, desi am fost pe punctul de a ceda de foarte multe ori. Oamenii acestia m-au ridicat, mustruluit, motivat, impulsionat, mangaiat, la fiecare pas pe care l-am facut mai ezitant. Mi-au fost alaturi si la bucurie, dar mai ales cand am avut necazuri. Nu am sa le pot multumi indeajuns niciodata, desi ei nu asteapta asta. Cei doi sunt, practic, a doua pereche de parinti pentru copiii mei.

In aceste zile, in care si-a dat obstescul sfarsit al meu calculator, au avut o imensa rabdare. Ma intreb uneori, de unde, doamne-iarta, atata intelegere? Pentru ca stiu cat de sacaitoare si enervanta pot deveni uneori… Le sarut urma adanca pe care o lasa permanent in existenta mea.

Si un pic si despre minunile din online… Am realizat, cand mi s-a busit pc-ul, ca ma rup de lumea aceasta pe o perioada nelimitata. Si am simtit un gol imens. Fiindca aici am intalnit o lume care ma fascineaza. Ca urmare, mi-am luat un fel de ramas bun, si aici, si pe Polimedia. Reactia voastra m-a uimit. Nu m-as fi gandit ca o sa fiu perceputa astfel vreodata de niste oameni pe care nu stiu daca o sa am norocul sa ii cunosc in realitate. Recunosc ( din fuga mea de insingurare, foamea de cunoastere, de nou, foame de comunicare, pofta de scris) ca am dezvoltat un soi de dependenta de lumea virtuala. Si mi-am descoperit astfel un egoism perfect justificabil. Am nevoie de oameni, de gandirea lor, de parerea lor pentru a putea continua orice as incepe. Singuratatea este o plaga, iar eu refuz sa ma las prinsa in ea.

Si vinerea trecuta, minunile au inceput sa se petreaca si online, ba chiar si din off-line. Toti cei care ma cunosc din aceasta zona a blogarelii mi-au trimis incurajari, m-au motivat, ba chiar mai mult… Mitza si Diana mi-au trimis jumatate din munca lor de pe Polimedia in contul meu, din karma lor adica. Pentru cineva aflat in situatia mea, gestul lor inseamna infinit mai mult decat am sa pot eu spune vreodata… Le pot multumi din vorbe sarace, dar contributia lor e infinit mai mare decat se poate vedea la suprafata…

Voi mai scrie, dar mai rar, asta pana cand voi reusi sa fac rost de alt calculator. Deja Mitza mi-a dat o speranta! Ca miracolul sa fie si mai rotund decat era deja!… Insa fac tatonari in orice directie si aici acasa, intreb pe toata lumea… Pentru asta voi necaji suplimentar un alt bun si nepretuit prieten, Gabi, care mi-a mai resuscitat o data batranul meu pc… De data aceasta, a fost nevoit sa ii constate ” decesul”. Imi va lipsi sa va citesc pe voi, imi vor lipsi discutiile de pe Polimedia, imi va lipsi lumea asta care mi-a adus de multe ori zambete de bucurie pe fata…

Dar am vrut sa va multumesc, cu cea mai adanca si duioasa consideratie…Pentru tot, pentru rabdare, pentru simpatie, pentru intelegere, pentru bunatatea voastra…

Nu fac altceva decat sa constat, iar si iar, ca bunatatea exista, ca minunile se intampla, trebuie doar sa fii acolo… si se intampla. Fiindca existati voi, dragii mei minunati!