Coajă de mesteacăn

Nu am ştiut. Nu am crezut că voi şti vreodată… Să ştiu cum e să doară atât de rău să creşti dinăuntrul tău înspre afară, ca o mladiţă captivă în trunchiul unui copac matur. Şi crescând să străpungi coaja fragilă de la exterior, despicând-o în fâşii dureroase. Să geamă atât de amarnic tot învelişul făcând loc renaşterii unui trunchi nou, încât să pară că acel vuiet vine din adâncul pământului.

Nu mi-am dorit să aflu cât de puternică sunt. Mă credeam slabă, temătoare, sfioasă. Anii în care nu mă acceptam în totalitate aşa cum sunt, s-au aşezat trişti in privirea mea. Peste ei a rasarit o altă privire, ca o altă dimineaţă.
Nu mi-am închipuit că o să fac vreodată o paralelă între construcţia mea interioară şi cea a unui mesteacăn, ce pare a fi pomul meu frate. Însă cu anii am văzut asemănările. Şi o să îmi permit să ataşez un link către una din capodoperele lui Doru, care e de departe un Maestru al Detaliului în fotografie, tocmai ca să nu mai folosesc vorbe, ci imagini pentru metafora de mai sus.

Mesteacăn de Vultureşti…

Să lupt cu tristeţile adunate ca nişte bolovani rostogoliţi de ploi în albia unui râu repezit, aşa cum îmi e şi simţirea, îmi pare a fi una din cele mai dure lupte interioare. Să redevin pozitivă şi încrezătoare a însemnat un real examen de voinţă.
Şi vreau să îl trec cu bine fiindcă am fost dintotdeauna un elev conştiincios şi atent. Şi să nu mai absentez nemotivat din propria mea viaţă. Fiindcă voi fi prezentă până la capăt. Iubind.