Exil in mine…

Ii vazusem in preajma de multe ori pana atunci, ii imploram, plangand, sa le fie mila… Dar ingerii nu aveau vreme pentru fleacuri… Si au trecut anii, brodati pe panza aspra, de iuta, a vietii. Ani in care ingerii isi vedeau de nemurirea lor…

*

Am incercat sa ma fac mica si sa nu ma vada… Dar m-au gasit si m-au tarat in fata Lor. Cu forta… Si m-au supus judecatii aspre de care nu stiam sa fi scapat cineva vreodata. Si m-au gasit VINOVATA. Mi-au cerut sa-mi plec capul si sa recunosc tot ce facusem. Ca sa fiu IERTATA…  Capul nu mi l-am plecat, dar am recunoscut totul, fara sa ezit. Nu cerusem iertare si m-au acuzat si de trufie.M-au condamnat.

Pedeapsa mi-a fost stabilita din cateva schimburi de priviri. Exil.

Ingerii nu sunt deloc asa cum cred oamenii, sunt nemilosi si au regulile lor clare. Se joaca, cu seriozitate, cu destinele celor slabi care isi leaga fiecare nadejde, cu firul subtire si plapand al sperantei. Eu ii infruntasem si i-am infuriat. Mi-au intors toti spatele, vestindu-mi sfarsitul judecatii.

Si mi-am inceput exilul… M-au zvarlit in praful drumului, nu inainte sa ma dezbrace complet. Si mi-au pus pe umeri un sac imens, din aceeasi iuta cu care imi tesusem zilele pana atunci. Un sac greu, aspru, incarcat cu toate pacatele mele, cu toate caznele pe care trebuia sa mi le car… Am cazut la pamant fara putere, nu puteam ridica greutatea. Am stat in absenta nestire, Dumnezeu stie cata vreme, plangandu-mi de mila, acoperindu-mi trupul rusinata, dorindu-mi moartea si uitarea… Cuprinsa de febra, am inceput sa simt remuscarea, m-as fi intors sa implor iertarea… Dar drum inapoi nu parea sa mai fie decat printr-o mlastina plina de smarcuri, care mirosea a starv…

M-am ridicat cu teama si anevoie. Povara era mult peste fortele-mi pierdute, dar mi-am saltat sacul in spate si am incercat intai sa imi recapat un fragil echilibru. Parca mergeam prima oara in picioare, balabanindu-ma sub apasarea greutatii si cu spatele ranit de asprimea panzei sacului… Era inca noapte, o noapte adanca si neagra. Desi ma bucuram ca astfel goliciunea imi era mascata, eram speriata ca nu stiam incotro merg… Am bajbait asa mult timp, pana s-a zarit un petec de lumina. Parea sa fie linia orizontului, insa ochii inca umflati de plans si nevolnicie nu vedeau limpede. M-am agatat de geana de zori ivita si m-am indreptat spre ea. Talpile ma ardeau, drumul era plin de pietre taioase, de scaieti si gunoaie. Greutatea din spate ma impiedeca sa ocolesc prea mult, la fiecare pas simtindu-mi ranile tot mai vii si mai adanci…

Si, dintr-odata, drumul se umplu de lume. Oameni grabiti, aplecati si preocupati treceau pe langa mine fara sa ma vada. Spaima si rusinea m-au tinut locului o vreme, incercam sa imi acopar trupul cu palmele… Dar nu se uita nimeni la mine, de parca era firesc pentru ei o astfel de imagine aproape grotesca. Mi-era sete, mi-era foame, mi-era somn, mi-era frig, mi-era cald… Nu aveam voie sa ma opresc, drumul mi-era mai lung decat puteam vedea cu ochii.

Nu stiu cat am mers asa, dar la un moment dat nu am mai simtit asa de apasatoare povara ce mi-a fost data sa o car, pielea mi se obisnuise cu asprimea panzei, foamea si frigul pierisera… As fi dat, insa, orice pentru o haina cu care sa ma acopar… Mi-era gandul doar la goliciunea mea, de parca ar fi ramas singurul bun ce il mai aveam de aparat… Ochii celor ce treceau pe langa mine incepusera sa ma priveasca batjocoritor, ranjete pline de rautate imi sfichiuiau simtirea amortita de dureri. Unii murmurau cuvinte cu care alta data se ridicau ruguri ale infamiei. Cuvinte reci, zeflemitoare… Se purtau de parca toti stiau incotro ma indrept si cine ma condamnase… Spre propriul meu surghiun…

Probabil ingerii uitasera deja de mine. Nu le mai simteam veghea asupra-mi. Talpile mi se invatasera cu zgarieturile, batatorindu-se in praful zguros al drumului. Treptat, ma obisnuisem cu propria goliciune, acceptand-o si dandu-i naturaletea pe care a avut-o din ziua in care am venit pe lume.

*

Drumul acela nu s-a incheiat nici astazi…

Surghiun, exil, fusese cel din care am fost alungata…Mi-au trebuit multi ani sa pot intelege…

Ingerii fusesera buni cu mine, doar ca nu m-au carat si pe brate. Drumul inapoi spre mine trebuia sa il fac singura, dar orbita de prejudecati si intunecata de nestiinta si ignoranta, vazusem totul pe dos.

Judecata fusese salvarea mea de la o viata cu gust de moarte.

La linia orizontului zaresc tot mai multi oameni goi ca mine, cu saci mai plini sau mai goi, cu rani mai multe sau mai putine… Dar privirile lor sunt senine.

Imi continui drumul fara sa ma opresc… Cand voi ajunge acolo, iti voi cauta privirea…

Sa-mi dai din cand in cand sa beau cate un strop de apa… Ca sa nu mi se usuce izvorul povestilor…

Si ne-om trece vremea povestind si calatorind in noi…