Foamea

Posted on

Ne naştem flămânzi. De viaţă, de aer, de sânul mamei. Ne naştem puri şi ne depurificăm de la o etapă la altă în veşnica foame de adaptare la socialul în care ne azvârle viaţa. O facem inconştient, sau cu o conştiinţa trecută printr-o ascuţitoare tocită a prejudecăţilor.
Mereu prea slabi, mereu prea graşi, mereu prea largi sau prea înguşti. Ne lăsăm absorbiţi de social fără să ne zbatem sau să ne opunem. Poate nici nu trebuie să o facem. Am văzut fiecare ce se întâmplă cu cei ce par să se opună vehement. Li se ataşează etichete şi li se spune într-un fel sau altul. Şi în secunda imediat următoare ne încearcă egoista senzaţie de superioritate faţă de aceşti etichetaţi ai socialului. Cât de mărunţi suntem atunci în oglinzile noastre hâde şi murdare!

Nu, nu am devenit filosoafă. Nici nu am nevoie. Oricum fiecare face cum crede/simte/aude/învaţă.

Doar îmi e foame mereu. De linişte, de frumos, de cald, de sensibil, de zâmbete sincere şi nechinuite, de echilibru. Ştiu că balansul începe din mine şi continuă dincolo de ceea ce trăiesc aievea.

Nu mai am de mult în mine puterea sau dorinţa de a mă opune cu vehemenţă şi se pare că asta vine odată cu fiecare experienţă de viaţă adunată şi depăşită. Fiindcă nu-mi plac etichetele. Nici preţurile cu care te simţi drămăluit în aproape orice situaţie. Fiindcă echilibrul nu mi-l găsesc în lumea materială, imediat apropiată.
Însă evidenţa acestei egalităţi de dincolo de toţi ochelarii de cal pe care îi purtăm ar trebui să o simtă fiecare dintre noi. Da, ne diferenţiem, de aceea ne şi iubim. Şi ne e foame de noi, de cei de lângă noi, în interminabila noastră dorinţa de echilibru.

Sunt la un punct de răscruce uriaş al vieţii mele. Nu am ştiut niciodată ce înseamnă curajul cu adevărat. Abia acum ştiu. E frate geamăn cu frica. Cea mai adâncă frică pe care am descoperit-o vreodată în sălăşluirile mele interioare. Am avut-o dintotdeauna. Azi am scos-o la lumină şi am pus-o alături de mine la răspântie. Să vadă odată cu mine că în crucea drumului nu sunt indicatoare.

Mi-e foame de trăiri simple, de gesturi normale, de vorbe ce nu se nasc doar spre a fi spuse, mi-e foame de frumos.

Îmi caut echilibrul încercând să nu uit că acest fel de foame e prima lecţie de supravieţuire. Mă dor golurile pe care le-au lăsat oameni dragi în viaţa mea. Nu am cum să le umplu, iar ele îmi clatină uneori echilibrul.

Astfel că merg mai departe. Flămândă.

Când veţi întâlni oameni aflaţi la vreo răscruce oferiţi-le un codru de zâmbet. E pâinea ce ii satură. Şi uraţi-le ” Drum bun”.

17 responses »

  1. ,,Drum bun!” – alături de alți flămânzi…

    Apreciază

    Răspunde
  2. Foamea, geamănă cu frica! Avusesem şi eu intuiţia aceasta. Ba mi-i imaginam chiar ca pe doi lupi, veşnic însoţitori ai omului. Foamea, alergând în faţa lui, iar frica, adulmecându-i urmele paşilor. În zadar încercăm să scăpăm de ei; în cel mai bun caz, îi putem îmblânzi.

    Apreciază

    Răspunde
  3. Codru de 🙂 . Şi curaj! Frica ştie şi ea de frica curajului. 😉

    Apreciază

    Răspunde
  4. Dragă Irina, mi-aș căuta vorbele, dacă n-aș vrea să spun ce simt. Am trecut prin ceva asemănător sau poate identic, n-am de unde ști. Am simțit că nu mai am rost, dar am trecut mai departe. Mă simțeam gol, dar n-am încercat să-l umplu. Pur și simplu am hălăduit prin lume și gânduri, până când golul a dispărut, încetul cu încetul. Abia după aceea am început să trăiesc din nou, căutând să umplu un gol ce nu mai era acolo unde-l știam. Și totuși, încă mai exista, încă mai există, deși au trecut ani mulți. A venit între timp altă iubire, dar golul există, așteptările mele înșelate sunt tot acolo, durerea mea, deși mai lin-molcomită, n-a dispărut niciodată complet.
    Doar viața merge înainte, frica se face curaj ca să înfruntăm ce? Ca să luptăm cu noi înșine! Uneori cu speranțele noastre!
    Mă iartă dacă vorbele mele n-au fost căutate. A vorbit durerea mea veche de peste 30 de ani, peste care s-a așternut doar un văl subțire, estompând nițel suferința ce nu poate să dispară!

    Apreciază

    Răspunde
    • Nu am de ce sa iert gandul bun si cald. Il iau si ma invelesc cu el, cand mi-o fi rece si stingher prin mine. Durerile sunt una din masurile echilibrului. daca ramane ceva in urma suferintei, inseamna ca nu ai ars degeaba. Sau asa cred eu…

      Apreciază

      Răspunde
      • Dacă trăitorul este OM, atunci suferința va lăsa în urmă iertare, bunătate,…
        Un crâmpei din durerea mea vei vedea citind „Dincolo de amintiri”, la mine pe blog. Vei înțelege.

        Apreciază

        Răspunde
  5. Senzatia de invartire pe care o cauzeaza viata,iti poate afecta calitatea de OM. Se numeste vertij si e dusmanul cel mai bine cunoscut al ECHILIBRULUI. Recomand un hau de munte cu clestar de apă rece si după ce ai băut apă cu ochii, cu urechile,cu nasul şi mai ales cu gura infometata a inimii,in acel moment iti vei fi regăsit echilibrul…

    Apreciază

    Răspunde
    • O, da, vertijul…Haul de munte e cel mai bun medicament recomandat in ultima perioada. Luat odata cu doza de prietenie neconditionata, nu are cum sa nu ajute. Poate nu o vindecare miraculoasa, insa e cel mai bun leac pentru ameliorarea tumultului. Cat iubesc trecerile tale, asa mangaie! sa-mi fii sanatos, Cristiane.

      Apreciază

      Răspunde
  6. Scumpa mea, te rog să primeşti un mănunchi de gânduri bune, doar pentru tine!

    Apreciază

    Răspunde
  7. Frumos frumos, dar nu prea sunt de acord.
    Raspunsul pe larg, la mine in bârlog.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: