Povestea Soniei

Posted on

Recunosc, scriu usor despre povesti adevarate sau imaginate, despre povesti aduse de randunelele ce-mi vin pe umeri si-mi soptesc, pe fuga, istorii adunate din lumea asta sau din cea imaginara… Doar despre mine scriu mai greu.

Despre Sonia au scris zilele acestea doi titani ai blogging-ului. Mai intai Mircea, apoi Radu

Si mi-am zis, daca ei, doi uriasi, si-au gasit timp sa se aplece asupra mea, eu de ce nu as face-o?

Deci, cine este Sonia? Un omulet ratacit, din intamplare, in lumea vasta a internetului. Povestea aparitiei blogului meu o stiti deja. Sonia nu s-a nascut, ea a aparut odata cu primii fiori de iubire din adolescenta celei ce i-a devenit ” gazda”… Irina, adica… Eu, adica!

A aparut intre foi de caiete, rupte de la mijlocul lor, in incercarea timida de a-si striga iubirea prin poezioare. Dupa putina vreme, insa, se produce ” dezastrul”. Imi gaseste mama caietul de algebra unde aveam gazduite micile mele incercari literare. A urmat morala aferenta, incepand cu nelipsitul ” pune mana si invata! ” si terminand cu ” iti rup urechile daca nu-ti bagi mintile in cap, copile! „… Dar mai vazut-ati voi tanar licean sa renunte la fiori si fluturi si vise legate strict de imaginea persoanei adorate?… Nu, nu mi-am bagat mintile in cap, dar am devenit mai prudenta. Am nascocit ascunzatori ale hartiilor mele chinuite in focul iubirii de liceu neimpartasite.

Tata a tacut cat mi-am luat portia de morala. Cand am ramas intre patru ochi, a zambit si mi-a zis: ” Inima nu stie de zavoare, de lanturi si oprelisti. Dar ce ai scris tu sunt mici opere de arta, se merita sa iti botezi cumva fiinta ce se pare ca iese la iveala din sufletul tau. Si sa le ascunzi mai bine de ochii mamei, bine? ” Mi-a fost intaiul confident, cel care a vazut pentru prima data in ochii mei mijind fiori de iubire adolescentina. Astfel, dupa o discutie de mare taina, tata imi da numele celei ce avea sa semneze multe din poezioarele si povestioarele ce au urmat: Sonia Rauss. Mi-a placut, m-am indragostit instantaneu de sunetul numelui cu aroma de personaj din literatura rusa : SONIA.

Asta se intampla in urma cu multi ani, cu putina vreme inainte de revolutia din decembrie ’89. Sonia a continuat sa scrie iubirii sale din liceu, sa ii lase in banca ravasele in versuri, sa ofteze si sa viseze. Astfel, micile insemnari transformate in biletele de dragoste, sfarseau zvarlite pe fundul unui ghiozdan de licean. Cum altfel? Vorbim de o dragoste neimpartasita si arzatoare!… Anii de liceu nebunatici si pasionali au trecut. Iubirile si-au luat zborul, caietele incepeau sa ramana tot mai intregi.

Sonia, cea ivita in timpul plictisitoarelor ore de economie politica, nu stia ce inseamna viata. Fiindca intr-un fel sau altul, a trebuit sa taca, sa nu mai aiba timp de nimic decat de pamantenestile indatoriri de familie, de mama, de fiica, de salariata. Poeziile isi faceau simtita prezenta tot mai rar, fantomatic aproape. Dar respirau ca intr-o soapta asurzitoare, trasand linii vii si calde intr-un suflet ce se incapatana sa capituleze in fata unei vieti deloc usoare. Noptile deveneau panze de borangic, care primeau in tesatura lor macii striviti intre buze murmuratoare. Sonia a stat ascunsa atat de mult, atat de adanc,  incat si eu uitasem de ea.

Cand s-a trezit din somnul lung al uitarii si ignorantei, Sonia a redescoperit o gazda mult schimbata. Recunoscuse intai vocea, apoi ritmul respiratiei, privirea. Cauta si liceanca in care aparuse prima data. Mai ramasese zambetul si felul in care inca privea lumea din jur…

S-au privit una pe alta mirate si intimidate. Nu mai stiau daca pot merge impreuna mai departe. Trecuse mult prea mult timp, se petrecusera mult prea multe lucruri. Astfel Sonia trebui sa isi ia rolul din nou in serios. Sa redea increderea fostei pustoaice, devenita femeie in toata firea. Sa ii arate ca latura artistica e o binecuvantare, ca poeziile sau povestile au dreptul sa traiasca asa cum vin, fara teama de ridicol. Ca lumea e un loc bun, ca tacerea a sapat urme adanci, dar ca locurile din inima sunt nesfarsite… Ca in causul palmei poate aduna si roua, nu doar amarul lacrimilor stranse pe furis.

Grea misiune, Sonio!

Sa redai curajul de a trai unei fiinte ce aproape renuntase la sine!…

Stiu, melodrama e la ea acasa in randurile mele de azi. Dar asta e Sonia. Nascuta din dorinta si dor, renascuta in visare si zbor. Si s-a achitat minunat de sarcini, incat gazda ei si-a regasit treptat curajul, puterea, echilibrul, dorul. Emotiile, candva apuse, si-au croit drum firesc de la ea spre cei ce o citesc si o cunosc.

Sonia i-a facut rost de o armata de prieteni si cititori. Si nu o mai lasa sa taca. Niciodata!

Dimineata o intreaba: ” Despre ce mai scriem azi? ” … ” Nu stiu, vedem ce ne aduce ziua…”

*

Ziua de azi v-a adus povestea ei…

19 responses »

  1. Grea misiune, dar o duci la indeplinire cu succes. La mai multe si la mai mare. Teo

    Apreciază

    Răspunde
  2. Eu nu pot decat sa ma bucur ca ai scos-o pe Sonia de la hibernat… 🙂 Ce ti-e si cu internetul asta! Cum aduna el oamenii si scoate la iveala atatea lucruri minunate…

    Apreciază

    Răspunde
  3. Daca intr-o buna dimineata te trezesti fara trup, ca s-o dus cu Sonia-n lume ? Hm ?

    Apreciază

    Răspunde
  4. Povestile sunt in noi, dar ca sa putem aprecia clipa dezvaluirii lor trebuie sa traim si multele clipe ale inhibarii si ascunderii lor, durerea autocenzurii, neputinta cuvintelor. Eliberarile pot fi amanate, dar povestile raman inauntrul nostru si cresc pana nu le mai putem tine si nici nu mai vrem a le tine doar pentru noi.

    Clipa ta Sonia a venit, traieste-o, scrie-o, infloreste-o. Viata e mult prea scurta pentru a o trai in propria umbra!

    Apreciază

    Răspunde
  5. Pai sa nu mai taca, are multe de spus. Vorbeste tu cu ea, da? 😉

    Apreciază

    Răspunde
  6. eiii… deci sonia se preumbla demult prin visele tale, nu de ieri de azi…
    e vorba de o prietenie indelungata!
    sa fie si mai lunga atunci!

    Apreciază

    Răspunde
  7. Eu sunt un cititor fidel.Si asa voi ramane pana o sa ajung in lumea umbrelor.
    Te imbratisez.

    Apreciază

    Răspunde
  8. Inceputul e greu Sonia…sa nu renunti niciodata la visele tale, pentru ca vei regreta in clipa in care nu le vei putea relua…Iata ca am ajuns si eu pe la tine pe acasa, si cu voia ta, voi reveni pentru ca am gasit un aer cald si primitor!

    Apreciază

    Răspunde
  9. Pingback: Povestea Irinei « dordedoi

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: